Cu jigodiile e greu să te descurci…

Adevărul este că, oricâtă experiență de viață ar acumula cineva, cu jigodiile e greu să te descurci, deși, paradoxal, cele mai multe dintre specimene sunt previzibile în cameleonismul comportamentului lor.

Pentru mine, jigodiile sunt ratații năpârliți care amușinează îndelung, cu nedisimulat interes, gardurile la care urmează să schelălăie cu insistență întru milogeala pentru atenție, looserii low profile care, odată băgați în seamă, nu numai că ți se urcă în barcă, dar ți-o și fură (și hoția se învață, nu-i așa?), după ce te-au aruncat în apă.

Într-o primă fază, jigodiile se prefac nefericite, își plimbă botul plin de bube prin fața porților, scot scheunături îndelung repetate printre dărămăturile vieții și se gudură bălos când se deschide fereastra ca să li se arunce un colț de pâine.

De pe cealaltă parte a străzii, cineva a strigat cu asprime ”marș, javră!”.

Vocea lui pare să fie a unui cunoscător al speciei, dar, la început, nimeni nu-l ia în seamă.

”Lasă-l, e bolnav și flămând, ce-ai cu el?”, se aude de la fereastră.

Cunoscătorul nu mai zice nimic. Argumentele lui ar părea răutăcioase sau, cel mult, patetice. Închide geamul, trage perdeaua, apoi draperia, iar peste câteva minute simte nevoia să lase și oblonul. Știe el ce știe că de-aia e cunoscător. Își pipăie instinctiv cicatricile de pe piciorul stâng. Cea mai mare e de vreo 14-15 cm.

Acum câțiva ani, o jigodie, la fel de buboasă ca asta care scheaună acum printre frunze, l-a mușcat până la os, după ce, crezându-l aproape muribund, îl hrănise zilnic, îi scosese cu mâna lui căpușele din blană și-i schimbase în fiecare zi apa din castronul de la poartă. Mai întâi îl lăsase să doarmă în fața garajului.

Apoi, într-o noapte în care o ploaie rece părea să nu se mai oprească, și-a făcut milă de el și l-a băgat în garaj. La primul viscol, i-a pus pe jos un pled vechi și l-a lăsat să doarmă în holul casei. Într-o dimineață de februarie, era atât de frig, încât și-a călcat pe suflet și pe principii (”n-o să țin niciodată un animal de pripas în casă!”) și nu l-a mai scos afară, așa cum făcea, de obicei, când pleca la serviciu. La întoarcere, jigodia era întinsă peste pantofii lui.

Culmea, nu s-a supărat. Nu l-a alungat. I-a șters cu grijă, i-a pus în cutie, fiecare pereche în cutia ei, oricum trebuia să facă asta de mult timp, lăsându-i jigodiei din ce în ce mai mult spațiu liber. ”Gata!”, și-a zis, ”în casă nu are ce căuta!”. După numai o săptămână însă, jigodia dormea pe canapea. Bubele i se vindecaseră, se gudura și dădea din coadă preț de un sfert de oră când omul venea de la serviciu și apoi dormea dus până dimineață.

La un moment dat, i s-a părut că în casă mirosea urât. De fapt, că puțea. Jigodia se ușurase pe covor. Direct pe covor. Unul vechi, manual, cu motive de vânătoare, pe care-l cumpărase de la un bătrân, fost ambasador, cu care împărțea pasiunea pentru Orientul îndepărtat.

S-a supărat atât de rău, încât a dat jigodia afară, în zăpadă.

Ca orice jigodie cu exercițiu îndelungat în ale scheunatului pervers, jigodia n-a plecat. S-a făcut, demonstrativ, covrig sub geamul luminat al biroului, unde știa că omul petrecea ore nesfârșite lucrând și citind, prefăcându-se că tremură din tot corpul lui greoi de jigodie bine hrănită, până când, cu un gest inadmisibil de prost calculat, omul i-a deschis din nou ușa, făcându-i semn că poate dormi pe hol. Doar pe hol. Javra și-a lăsat dramatic în jos ochii fals înlăcrimați și s-a culcat pe vechiul pled incomod de la intrare.

”Fir-ai al dracului să fii tu cu pledul tău scârbos cu tot!”, a mârâit javra prefăcându-se recunoscătoare. Omul a simțit că îi vor da lacrimile de milă. Cum a putut să fie atât de crud cu o ființă nefericită?”

Javra a răbdat preșul soios mai bine de o lună. Omul l-a crezut blând și inteligent. I-a dat din nou drumul în sufragerie, în seara când a aflat că-i murise pe neașteptate cel mai bun prieten. S-a așezat pe canapea și a mângâiat jigodia pe cap. Instinctiv, jigodia a dat să mârâie deranjată, dar și-a amintit că nu trebuie să comită nicio greșeală, că nu venise timpul și s-a prefăcut fericit. A dat din coadă, dar încet, ca și cum ar fi fost adormit și totul îi părea un vis.

Omul n-a simțit nimic nelalocul lui. Era prea trist. A doua și a treia zi a lipsit mult de acasă. Ore în șir, jigodia a rămas singură. S-a urcat pe birou, s-a ușurat pe hârtiile lăsate fără grijă la vedere, a răscolit pământul din vasul mare al trandafirului japonez pe care omul îl îngrijea ca pe un copil nou-născut, apoi, cu labele pe care și le murdărise special a lăsat urme negre pe fotoliul tapițat în piele albă, unde omului îi plăcea să citească în fiecare seară.

La urmă, cu prima gheară, cea mai ascuțită, a labei din față a tras o zgârietură adâncă, adâncă de tot, cu toată ura lui nemetabolizată de jigodie buboasă. Pielea albă s-a desfăcut ca o rană, buretele gălbui a ieșit prin ea curios, și nedumerit, umflându-se ca o gogoașă arogantă sau ca o ciupercă otrăvitoare.

Jigodia s-a urcat pe fotoliu, a privit satisfăcută dezastrul lăsat în camera unde stătea de ceva vreme și și-a golit mațul cu vădită satisfacție chiar pe catifeaua roșie a pernei de pe fotoliu. Apoi, a ieșit în hol și s-a pus pe așteptat. Știa că omul se va întoarce târziu și s-a culcat chiar pe geanta lui mare de voiaj, pe care n-apucase să o desfacă după ultima călătorie.

Pe la miezul nopții, poarta a scârțâit prelung. Jigodia a ciulit urechile și s-a ridicat. Nu ca să-l întâmpine pe om, ci ca să-și găsească poziția cea mai bună să-l atace. A așteptat să audă cheia răsucindu-se în broască și a început să mârâie amenințător. ”Hai să…”, atât a apucat să spună omul obosit care-i adusese de mâncare jigodiei aciuate în casa lui.

Atât și s-a trezit cu namila grămadă peste el. Evident, jigodia își calculase cu grijă unghiul de atac, astfel încât, luat prin surprindere și complet imobilizat, omul n-avea cum să se apere. Jigodia mușca din el cu furie, îi simțea colții înfigându-i-se adânc în carne și sângele cald și sărat îi țâșnea din răni, împroșcându-l până sus, pe obraji.

Niciodată nu și-a amintit cât a durat până a reușit să apuce piciorul fructierei de bronz de pe măsuța de la intrare, în care-și lăsa cheile și să lovească în cap jigodia furibundă. O dată, de două ori, de trei, habar n-avea de câte ori făcuse asta cu mâna zdrențuită de mușcături, cu greu eliberată din strânsoarea jigodiei pe care o hrănise, o vindecase, o lăsase liberă prin casa lui, deși își jurase că nu va face asta niciodată, dar chiar niciodată, oricâtă milă i-ar stârni vreo ființă, indiferent de regnul căruia îi aparține. Fiindcă nimic nu te vulnerabilizează în fața oamenilor mai mult decât mila.

Mila, ca formă de empatie bolnăvicioasă. Cu un schelălăit prelung, jigodia s-a târât prin deschizătura ușii și-a dispărut în noapte. Într-un târziu, omul a reușit să se ridice cu greu. Prin mâneca zdrențuită și plină de sânge a puloverului i se vedea carnea crâmpoțită, roșie și înflorită de umflături neregulate.

Durerea îi amorțise toate simțurile. Mai trăise asta o dată și tot nu se lecuise. La urmă, a văzut dezastrul din cameră: biroul, fotoliul cu pielea albă sfășiată de gheare, urina și fecalele împrăștiate peste tot, prețiosul lui trandafir japonez cu rădăcinile lăsate la vedere, resturi de viață care nu mai aveau niciun rost…

La spital, îl cususeră, pe obraz fuseseră necesare două copci, pe mâini și pe picioare aveau să-i rămână cicatrici groase, așa-i spusese doctorul și așa se și întâmplase. Trecuseră patru ani de atunci și în seara în care auzise pe stradă schelălăitul acela sfâșietor de cunoscut, toată carnea lui a tresărit, stomacul i s-a strâns de frică sau de furie, nici măcar nu mai conta și primul lui gest a fost să încuie de două ori ușa cu cheia, de parcă jigodia aceea care-i bântuia somnul în coșmaruri ar fi fost în stare să o deschidă și să intre din nou peste el.

Nu s-a putut ierta pentru că știa ce-o să-l aștepte și totuși a adus în casa lui o jigodie cu ochi plângăcioși care fusese la un pas să-l omoare.

Pentru că-i făcuse un bine.

Pentru că nu se îndurase să-l lase în ploaie și-n frig.

Pentru că se lăsase înșelat de schelăielile lui jalnice de cabotin muribund experimentat.