Ion Minulescu: ”Şi ne-am iubit!…Ţi-aduci aminte?…”

Ion Minulescu: ”Şi ne-am iubit!…Ţi-aduci aminte?…”

Iubita e melancolică, pentru a nu știu câta oară… E atât de frumoasă, încât nu mă pot sătura să o privesc, iar vârsta aceasta a eternei iluzii îi dă un farmec aparte, se pare că anii ce trec îi sporesc misterul, fără s-o atingă. În ochii ei albaștri am citit deunăzi promisiunea fericirii depline, iar de pe buzele ei fierbinți am cules mierea neprefăcutelor dorințe. Plimbarea prin parc o face gânditoare și pașii i se trec domol, tăcuți, ca fantomatice atingeri de îndrăgostiți, pierduți pe nesfârșitele cărări ce duc spre lac. I-am cumpărat o carte și-o să-i citesc din ea cu voce-nceată, ca să o pot cuprinde fără teamă în brațele de fum ale cuvintelor, să nu se teamă de tristețe. Aș vrea să-i spun cât o iubesc fără ca să-i tulbur gândurile nici măcar pentru o clipă, sau mai bine îi scriu o Odeletă:

În cinstea ta, –

Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete, –

Voi scri trei ode,

Trei romanţe,

Trei elegii

Şi trei sonete.

Şi-n cinstea ta, –

Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate, –

Din fiecare vers voi face

Câte-un breloc de-argint, în care

Gândirile-mi vor sta alături, ca nişte pietre nestemate

De-a pururi încrustate-n bronzul

Unei coroane princiare!…

 

Cu siguranță, o să-i par romantic, iar timpul va țese între noi o pânză de mătase transparentă, atât de fină ca un suflet de copil, amintindu-și Paradisul. În lumea noastră de acum, din clipa asta, cuvintele se leagă ca într-o poveste de iubire din vremea veche, a lui Daphnis și Chloe, sau a preafrumoasei Laura, cea iubită de Petrarca mai presus de propria ființă:

Ne-am cunoscut în ţara-n care-alt’dată

Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,

Într-un amurg de toamnă, orchestrată

În violet,

În alb,

În roz

Şi-n bleu.

Şi ne-am iubit întâia oară-n parcul

În care Nimfele de marmură privesc,

Cu ochii-ntrebători, către peluza

Pe care-un Zeu îşi pregăteşte arcul,

Să-şi bată joc de cei ce-l ocolesc…

 

Îndrăgostiții au cu toții parcurile lor, străzile lor, nu-i așa, în care fiecare obiect de decor vibrează  în ritmul unei melodii care-și desfășoară acordurile numai de ei știute în ritmul dulce al bătăilor de inimă, ca o romanță fără muzică, răscolind fiori de amintire cu degete de vis. Noi doi am fost acolo și am scris istoria unui amor nestins cu litere de-o șchioapă, să le citească Timpul pe-ndelete, într-o după-amiază de vară pierdută în sufletul nostru ca o nescrisă taină a fericirii de a fi în doi:

Şi ne-am iubit!…

Ţi-aduci aminte?…

Bluza –

Ah!… Bluza ta pe sânu-ţi decoltat

Părea un peplum de mătase, sfâşiat

Pe sânul unei Venere ce moare!…

 Şi ne-am iubit cu-atâta nebunie,

Că statuile albe ne-au privit

Cu ochi geloşi,

Iar zeul a-mpietrit

În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!…

Şi ne-am iubit,

Şi-azi toată lumea ştie

Că ne iubim…

Dar cât ne vom iubi

Nici noi nu ştim,

Nici lumea nu va şti!…

 

Biet poet, nebun de fericire! Cum să încap în lumea lor? Cum să priceapă ei că eu sunt altfel? Că umblu printre acești nefericiți orbit de dragoste și de lumina ei? Dincolo de tot ce este, văd lumea prin lentilele mărite,  translucide, pe care mi le-am lipit de suflet ca să pătrund acolo unde nimeni niciodată n-a îndrăznit să viseze, departe de oameni, departe de freamătul absurd al unei vieți ce se măsoară în anotimpuri – cântecul meu, cântecul nebunului…:

Ei sunt cuminţi…

Eu sunt nebun…

Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu –

Poate că cel cuminte-s Eu –

Deşi de câte ori le-o spun,

Eu pentru Ei… sunt tot nebun…

 

Eu mă urăsc că nu-s ca Ei…

Eu îi iubesc că nu-s ca Mine…

Ei beau

Şi mint fără ruşine –

Şi-n ochii prietenilor mei

Trec drept nebun… că nu-s ca Ei…

Lor nu le place-amanta Mea…

Mie nu-mi place-amanta Lor…

Ei văd cu ochii tuturor

Femeia…

Eu n-o pot vedea

Decât cu-ai mei –

Amanta Mea…

O să te iau și-o să plecăm departe, lasă-mă să-ți spun, frumoaso: Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!… Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc…, și crede-mă – așa cum tu ești singura credință –  că negăsind cuvinte mai meșteșugite pentru a te convinge, îți voi scrie chiar de lângă tine, cu litere mărite de emoție, în timp ce îți voi prinde în păr, cu degete îndrăgostite, o floare de nu-mă-uita:

În tine-mi pun toată speranţa

Şi-ţi zic:

– De-acum pentru mine fii totul,

Iar eu

Voi fi pentru tine acelaşi ateu,

Ce-afară de tine nu crede-n nimic.

Fii totul –

Trecutul, cu morţii de ieri

Ce dorm la răspântii, de sălcii umbriţi,

Şi ziua de mâine, cu noii-veniţi

Ce râd pe mormântul defunctei Dureri…

Spre norii de-aramă, pe-naltele scări

Urca-vom –

Din goluri în goluri pribegi,

S-ajungem în ţara în care sunt regi:

Nimicul,

Eternul,

Şi-Albastrul din zări…

Şi-acolo,-n grădina în care nu cresc

Decât mătrăgune,

Cucute

Şi laur,

Sorbi-vom cu sete din cupe de aur

Iubirea topită-n Albastrul ceresc!…

Iar dacă într-o zi vei vrea să pleci, voi acorda seninul într-o melodie tristă, dar n-o să te împiedic: e dreptul tău, și apoi de ce aș sta în calea ta? E legea firii, să tânjim după toate cele neavute, când dragostea se istovește. În drumul tău, privește cu încredere înainte, și nu uita că, într-un colț de lume, îți voi veghea în continuare pașii, pierduți în freamătul aleii… Nu-ți fie frică și nu plânge, rămâne în urma ta iubirea, scrisă în lacrimile noastre, în fuga unui penel grăbit spre alte amintiri, spre alte gări:

Şi-ai să mă uiţi –

Că prea departe

Şi prea pentru mult timp porneşti!

Şi-am să te uit –

Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,

Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate

Trei lacrimi reci de călătoare ;

Iar eu pe ţărm

Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,

Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,

Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

 

Şi versul meu

L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,

Iar tu –

Cântându-l ca şi dânsul,

Plângându-l, poate, ca şi mine –

Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,

Şi-uitând că m-ai uitat,

Vei smulge din cadrul palidului vis

Întunecatu-mi chip,

Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare

Şi când din ochi lăsai să-ţi pice

Trei lacrimi reci de călătoare!

***

Versurile îi aparțin lui Ion Minulescu (6.01.1881 – 11.04.1944).