Andra Tischer, Bel-Esprit.ro
Interviu. Acolo unde cad voalurile (XVI)
Când am văzut-o pentru prima oară m-am întrebat: ”Cum să n-o iubești?
Se întâmpla la evenimentul de lansare a cărții „Tăcerea vine prima”, cel mai nou roman scris de Ioana Maria Stăncescu, apărut în colecția de Autori români a Editurii Trei, bestseller la Bookfest 2024. O prezență mai mult decât fermecătoare, un discurs echilibrat, presărat cu zâmbete largi, un ton cald care a dat imediat un ton familiar întregului eveniment. Eveniment care n-a avut nimic din scorțoșenia lansărilor de carte în care auzi doar o serie de laudatio care se uită a doua zi, și din care, de multe ori, nu înțelegi nimic, datorită limbajului pretențios. Radu Vancu a avut un merit deosebit, mizând și el pe o prezentare ”umană” a cărții, ceea ce a captat de la început publicul.
Am ales să vă prezint un interviu (Acolo unde cad voalurile). Despre roman a spus foarte frumos Veronica D. Niculescu:
„Carte a mamelor, matrioșkă a generațiilor, în care singurătatea, înstrăinarea și tăcerea sunt moșteniri de familie, povestea contemporană a Dorei reușește să fie, în ciuda temei, o carte de-a dreptul luminoasă, îmbrăcată într-o rochie colorată de vară, amintind de Siri Hustvedt și celebra sa O vară fără bărbați.
Unicul bărbat prezent în poveste este de fapt o absență – pe care Dora o transformă, cu naturalețe, stângăcie atașantă și șarm, în promisiune. Mai există însă o altă absență, mai subtilă și mult mai dureroasă decât a bărbatului, iar acolo mi se pare că stă cu adevărat miza acestei cărți de o frumusețe discretă, pictată în pasteluri.”
Eu vă voi spune că e o carte care trebuie citită de toate femeile din lumea asta. Printre ele, cea care pare că le-a citit multe povești din cartea vieții, este Ioana Maria Stăncescu. Citiți, vă rog, acest interviu, înainte de a citi cartea, sau, dacă ați făcut-o deja, recitiți-o. Face bine.
Interviu. Acolo unde cad voalurile (XVI)
Cine ești tu, Ioana?
Sunt o femeie de aproape cincizeci de ani, dar în mintea mea mă simt tot de douăzeci, ceea ce nu înseamnă neapărat că trăiesc într-o fantasmă a tinereții, cît mai degrabă că mă lupt, chiar și la vîrsta asta, cu angoasele și nesiguranțele unei adolescente. Sunt realizator la emisiunile în franceză de la Radio România Internațional (a nu se confunda cu Radio France Internationale), sunt mama Anei, sunt fiica unei actrițe (mama mea este Dorina Lazăr), sunt stăpîna motanului Totoro și, mai nou, sunt și scriitoare.
Care este cuvântul/expresia care te definește ca femeie?
Hm, ce întrebare grea! « Ba da, poți ! ». Nu este cea mai fericită expresie, dar am crescut cu ea și la vîrsta asta nu știu dacă mă mai pot schimba. Nu sunt un om blînd, nici cu mine, nici cu ai mei. Cred că trăiesc cu un soi de încrîncenare și asta riscă să devină obositor, îmi dau seama, dar nu mă pot abține (rîde). Îmi place să controlez, deși sunt perfect conștientă că, de fapt, nu controlăm mai nimic. Dar așa suntem noi ăștia, anxioșii. Doar în scris mă liniștesc și reușesc să mă joc cu toate vulnerabilitățile mele și ale altora.
Care este cuvântul/expresia care te definește ca scriitoare?
“Femeie”. Cred că eu știu să scriu bine despre femei. Și nu pentru că sunt femeie sau, mă rog, nu doar din cauza asta. Ci pentru că mă interesează să scriu din perspectivă feminină și simt că reușesc să înțeleg bine această perspectivă. Mă autoanalizez cu o plăcere aproape bolnăvicioasă, ajung să mă întreb de nu știu câte ori « dar de ce, mă rog, ai reacționat așa? » pînă simt că am ajuns, în sfîrșit, la grăuntele ăla de sentiment care a provocat o ditamai reacția. Și fix despre acel grăunte încerc să scriu în poveștile mele. Sunt mai interesată de gîndurile și emoțiile care declanșează acțiuni decît de acțiunile propriu-zise. Și mă preocupă dinamica relațiilor între femei. Am descoperit foarte tîrziu că, de fapt, este loc pentru toate femeile pe pămînt și că nu suntem în concurență unele cu altele, cum am fost educate. Asta schimbă complet perspectiva asupra lumii din jur.
Tăcerea vine prima – Fragment
Cartea se găsește AICI
Ioana Maria Stăncescu
Cum este astăzi percepută literatura feminină? Care este importanța care i se dă, vis a vis de literatura scrisă de bărbați?
Literatura urmează cursul societății, nu este independentă de ea. Faptul că poziția și felul în care femeia este percepută în societate se schimbă atrage după sine o schimbare și în felul în care ea apare în literatură. Dar eu zic că schimbarea asta privește mai degrabă femeia ca personaj, nu neapărat femeia ca scriitoare. Eu nu sunt adepta acestei împărțeli în literatură feminină și literatură masculină. Însă, scriitoarele vin cu perspective noi asupra personajelor feminine, cu o gamă întreagă de nuanțe, de trăiri și de introspecții care erau rezervate de obicei, personajelor masculine. Și mai vin și cu o literatură de tip oglindă în care invită cititorul să se regăsească, nu neapărat să evadeze.
De ce scriu femeile?
Scriu pentru aceleași motive pentru care scriu și bărbații. Pentru că așa le vine (rîde). Nu știu dacă există un motiv pentru care cineva scrie literatură. Cred că este pur și simplu o formă de a trăi realitatea, deformînd-o și făcînd-o mai trăibilă. Nu neapărat pentru că viața e tot timpul grea sau dură, ci pentru că scriitorul simte realitatea mai pregnant și mai intim decît ceilalți. În timp ce un om normal, să zicem așa, se chinuie să dea răul la o parte, să alunge gîndurile negative, să treacă peste dureri sau angoase, un scriitor se aruncă de nebun în mijlocul tuturor acestor sentimente și stă acolo, cu toate spaimele alea trecîndu-i peste cap, pînă se impregnează și reușește să le prindă în povești. Ne lipsește acest înveliș protector pe care ceilalți și-l pun între ei și lume și ajungem să trăim realitatea de foarte aproape. Și mai cred că scriem pentru a ne simți iubiți.
Care este atuul literaturii scrise de femei?
Atuurile din scris sunt, zic eu, aceleași ca cele din viața de zi cu zi. Și nu sunt neapărat atuuri, ci diferențe. Noi, femeile, suntem mai degrabă tentate să spunem cum se simte, de ce se simte cum se simte, ne place să despicăm firul în patru nu neapărat ca să pricepem ce s-a întîmplat, ci ca să explicăm de ce s-a întîmplat. Așa că și în scris avem, de multe ori, o abordare intimistă, bazată pe introspecție. Totul e să nu ajungem să transformăm literatura în terapie. Chiar, sau mai ales atunci cînd scriem la persoana I. Autoficțiunea este tot o ficțiune în care « eu-ul » trebuie să se metamorfozeze. Să nu uităm că literatura vine să spună o poveste, nu să rezolve traume.
Dacă recunoaștem femeii care scrie și rolul de mentor, care ar fi gândurile pe care le transmiteți astăzi femeilor din România?
Să învețe să se susțină reciproc, să fie solidare. Nu suntem în concurență unele cu celelalte, deși așa ni s-a dat de înțeles. Și nici nu trebuie să le facem pe toate bine.
Citiți și Interviu. Acolo unde cad voalurile (XV)
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.