Ovidenia (Vovidenie) este sărbătoarea luminii ce sparge fulminant întunericul iernii şi al morţii.

În ziua de 21 noiembrie, credincioşii creştini ortodocşi întâmpină, cu evlavie izbăvitoare, cinstitul praznic al Intrării (vovideniei) în Biserică a Maicii Domnului.

Ovidenia– zi sfântă, consacrată ochilor care văd şi luminii ce rupe întunericul!
Există tradiția de a petrece această noapte, ce miroase-a iarnă, cu lumină și focuri aprinse, cercetând cu luare-aminte cerul, pentru a afla semnele vremii şi ale rodului anului ce va să vină. Dar “frumusețile cerului sunt văzute numai de cei buni la Dumnezeu”.
În ziua sfântă a Ovideniei, femeile dau de pomană pentru sufletul celor plecați să odihnească-n stele. Se spune că pâlpâirea lumânării din această zi, dată de sufletul morților, mai ales pentru cei morți fără lumânare, dar și pentru cei vii, nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă.
În urmă cu cincizecișișase de ani, când sfânta zi a Ovideniei se pregătea sfioasă să se înfiripe, mama năștea al treilea copil al ei. O fată. Era atât de tânără și avea deja trei copii, la frumoasa vârstă de douazecișiopt de ani. Copii erau lumea ei feerică ce anihila răceala valurilor ce se tot izbise peste tinerețea ei.

Despre istoria și semnificațiile Zilei de Ovidenie

Și după cum, în această zi mare, femeile dau de pomană “lumină de veci, lumină pentru veșnicie”, sora mamei, prin zăpezile albastre, s-a dus în zori cu împărțituri la Dispensar, la sora ei lehuză. “ Hai, lasă, nu te mai văita, că ai o fată!”, îi spunea tandru și încurajator celei care abia ieșise din chinurile facerii.O fată- argumentul suprem ce substituia uluitor orice analgezic, să nu mai ia seama la vreo durere. O fată, ramura ei de zarzăr veșnic înflorit pe lângă cei doi băieți de acasă- salcâmi în care fluierau mierle.

În miros de tămâie și busuioc ce respira sfințire, mama adusese pe lume o fată. Ca simplă zi a săptămânii, era o zi de joi, la fel ca în anul acesta. O zi de joi-zi a propovăduitorilor, zi închinată Sfinţilor Apostoli, pescari de oameni în mreaja dumnezeieştii învăţături.

Este al șaptelea an în care resimt dureros lipsa glasului ei mirific: „La mulți ani! Să ne trăiești, fata mamii!”. Urarea ei este adânc înrădăcinată în inima și sufletul meu. Tronează pe spinarea durerilor mele și-o port în mine, așezată smerit sub sfinte nuanțe de dumnezeire, până la capătul zilelor și dincolo de el.

Este ziua în care dorul de ea, doare cu înverșunare. Dorul ce stă lacom la pândă un an întreg, dă năvală astăzi. Este dimineața în care lacrimile vor să curgă și se vor obstina până la îndesirea amurgului. Le fac, însă, impenetrabil stăvilar din dragostea mea inefabilă convertită-n bucăți de granit. Ca să nu-i întristez pe cei dragi, pe cei dragi plecați dintre noi, pe cei dragi rămași, lăsați de Dumnezeu să-mi lumineze viața. Să îmi spulbere din suflet orice urmă de tristețe.

Mulțumesc, Doamne, pentru mare mila Ta!

Pe de altă parte, am avut atâtea splendide bucurii astăzi, atât de mulți oameni speciali mi-au făcut urări de bine… Cu carul!

Am început să primesc flori, pentru ziua mea, cu două săptămâni mai înainte. Ieri am primit un buchet încântător de la o persoană pe care o iubesc mult de tot și care se află tare departe.

Am primit, de acasă, filmări în care oameni dragi îmi cântau „La mulți ani!”, sărbătorind pentru mine. Fără mine… Mă sărbătoreau Acasă, unde jarul dragostei trosnește-n sobă, unde pâinea-i dulce și se frânge singură pe masă! Cei înstrăinați pe drum gâtuit de mărăcini ce le însângerează sufletul, cei rătăcitori prin lume, departe de casă, știu de ce spun asta.

Am mai avut aniversări frumoase, dar asta de-acum a avut un farmec aparte. Nu știu exact de ce. Zău dacă pot să spun de ce. Să aibă numărul cincizecișișase vreo semnificație distinctă?!

    Vă mulțumesc, ființe minunate, pentru că existați în viața mea!

    Mulțumesc, Doamne, pentru binecuvântările ce-mi vin de la Tine!

Citiți și Nu plângi tu, plânge vinul!