din arhiva personală
Mi-e teamă de uniformizări, am fugit întotdeauna de înregimentare.
Dimineaţa, în staţia de metrou, copleşită de mulţimea oamenilor fără chip, căci nu reușesc să reţin niciunul, simt nevoia să sparg monotonia pasului cadenţat cu un pas săltat, măcar din când în când. Dacă n-ar fi îmbrânceala unuia, aromele altuia care să te abată niţel de la ritmul impus de puhoi, ai avea impresia că trăieşti o teleportare lentă.
E lumea lui „şi” – vor „şi” ei un bilet la teatru, ar servi „şi” ei un ceai cu lămâie şi, când fac risipă de politeţuri, vor „şi” ei să li se dea voie să treacă. Nu are nici o importanţă dacă există sau nu măcar încă o persoană care să dorească acelaşi lucru, justificându-l astfel pe „şi”.
Frustrarea e cea care, cel mai adesea, ne îndeamnă să ne uităm în jur. Şi invidia. Şi teama de celălalt, teama că ne-o ia înainte, că ar putea fi mai bun, mai realizat, mai…
„Concurenţa e calea spre progres”, spun unii şi nu am cum să nu fiu de acord cu ei. Sunt pentru competiţia elegantă, corectă, onorabilă, bazată pe valori reale, pe muncă şi finalizată prin scoruri adevărate şi recompense pe măsură, genul de competiţie care nici măcar în sport nu mai e „la modă”.
Paradoxal, ne raportăm mereu la ceilalţi dar trăim singuri. Suntem solitari în ceea ce întreprindem, călătoria spre lume în care am pornit copii fiind, se abate de la drumul ei firesc, se întoarce spre noi şi se stinge fără a-şi împlini scopul. Şi această singurătate născută din idealuri meschine, în ciuda lui „şi” care vizează înrudirea, asocierea, îngemănarea, acţiunea dusă la capăt împreună, ne închide ca într-un cocon opac, lăsându-ne însă să visăm la libertatea altora. De aici lupta, de unul singur, împotriva tuturor, permanenta revendicare a ceva la care avem „şi” noi dreptul.
Seara, în pasajul de la metrou, suntem cu toţii storşi de vlagă, e aglomeraţie, înaintăm la pas. „Şi” eu. De pas săltat nu mai am putere, aştept doar să mă treacă valul prin pasaj până afară, în Piaţa Universităţii. Pe trepte simt deja aerul mişcându-se, e chiar plăcut după ploaie. Devin vioaie, încep să zăresc fruntea Teatrului Naţional şi cuprind tot mai mult cu privirea lumea de afară. Doamne, e minunat să ieşi, să te eliberezi. Pe ultimele trepte, murdare şi ude, un cerşetor îşi ridică privirile întunecate murmurând cu glas stins şi fără speranţă: „Daţi-mi „şi” mie un bănuţ”…
De aceeași autoare citiți și https://bel-esprit.ro/portita-albastra/
