Le admir pe cele care fac eforturi să tragă de corp și de față și de tinerețe. Să-ți petreci viața într-o competiție continuă cu timpul și distrugerea, știind din start că ești perdant, e genul acela de absurd sublim de care numai oamenii cu caractere puternice și cu mult suflu interior sunt capabili.
Narcisistul, în sensul presupus de patologiile contemporane, e un ins autosuficient care se dă în spectacol, fascinat fără discernământ de persoana propie.
Ca să arăți ca Cher la 73 de ani e necesară o disciplină spartană și eforturi continue, zilnice. Marii frumoși ai planetei sunt sportivi de performanță.
Eu recunosc că sunt genul care se descurajează foarte ușor. Genul care stă frumos la coadă la barca de salvare și care o pierde, indubitabil. Genul care moare discret, civilizat, fără bilet de adio.
Și asta nu pentru că aș avea puține resurse sau pentru că aș fi genul acela de „suflet bătrân” care a venit în lume deja înțelept. Nu. Pur și simplu vine o vreme când simți că nu mai poți decât să te repeți, când până și marile revărsări de patos ți se par puțin sau prea costisitoare sau deja fumante. Se numește oboseală.
Povestea Castaneda, într-una dintre cărțile lui, că unii mexicani cred că omul are patru inamici naturali: frica, urmată de certitudine, de ispita puterii și de oboseală. Cu primii trei te mai descurci.
Văd în oglindă o femeie în vârstă, cu ochii îmbătrâniți, care și-a pierdut strălucirea. Sufletul urmează corpul așa cum uneori corpul urmează sufletul. Am trecut cu destul de mult umor peste rateurile și umilințele sociale.
Frumusețea e o calitate de sinteză, alchimică, care le unifică și absoarbe pe toate, o calitate care nu poate fi instrumentalizată. Doi bărbați frumoși cu adevărat am cunoscut, i-am iubit fără ezitări și fără limite, din prima clipă. Și amândoi aveau un amestec fatal de sfințenie (generozitate/puritate/bunătate) și pasiune și senzualitate. Frumusețea are legătură cu tinerețea și cu formele fizice în măsura în care are legătură cu energia erotică și cu farmecul, pe scurt cu ceea ce ai de dăruit erotic. Când ai secat, când nu mai vrei și nu mai poți, se duce și frumusețea. Nu am sublimat niciodată nimic, nu am putut. Mă captivează doar suflul vital. Cei care mă cunosc îndeaproape știu. Scrisul era pentru mine un mod de a consuma un surplus de energie vitală care începe să mă părăsească.
Dacă se stinge pasiunea, s-ar putea să nu mai pot să scriu.
Îmbătrânirea vine brusc, spunea, superb, Camelia Iulian Radu. Vine la ușă, ca un personaj din acela nefast, de basm.
Îmbătrânirea se întâmplă dintr-o dată și vine daruri: cu o anumită detașare și indiferență. Nu mai e nimic sfâșietor. Apar cu noi temeri și superstiții interioare, altele.
Sufletul începe să se desprindă de corp… Nu știi care e prizonierul cui… Încetează să se mai condiționeze reciproc. E o pregătire pentru moarte.
Nu vreau să sune ca o jelanie sau ca o victimizare. Sunt multe lucruri de făcut pe lume. E trist când îmbătrânești singur, cu sentimentul tinereții ratate. Dar sunt oameni care își petrec tinerețea distrându-se cu boli cronice grave, sau, mai grav, care și-o îngroapă în droguri și cluburi și stiluri de viață care îi mențin somnambuli.
Tânjitul după absolut e sportul favorit și nu l-am ales eu, el m-a ales. Doar că încet încet mă lasă puterile și va trebui să mă retrag și din el.
Stingerea e un proces interesant… e ca atunci când, îndurerat fiind te pui pe băut sau ți se administrează calmante… e o anestezie. Simțurile se tocesc, libidoul se duce. La tinerețe îți pare insuportabil gândul. Mie și consoartei ni se părea de neadmis acum vreo trei ani că o să ajungem să găsim mai multă voluptate în faptul că îmi scrie mesaj la 3 noaptea că îl doare spatele și eu îl căinez, decât în faptul că ne spunem dulci obscenități…
Ne adaptăm, pierdem mereu câte ceva. Suntem doar în trecere prin lume și prin trupuri. Nu e bine să ne atașăm de ele. Îndrăgostitul e un personaj tragic. Mă revoltă eufemismele. Mă scârbește pudoarea, ipocrizia, faptul că unii /unele se trezesc să spună că se mută lucrurile pe alt plan. Nu se mută, pierzi ceva, îmbătrânirea e o boală letală cu care înveți să trăiești. Pasiunea rămâne, dar se alimentează mult și din memorie și, de la un punct în colo, din recunoștință.
Suntem prea bătrâni ca să ne mai despartă ceva sau cineva. Iată un avantaj. Bătrânețea, ca orice boală, te urâțește, te face ursuz, neputincios, pisălog, plicticos. Cine să îți suporte hachițele și cine să te vadă ca la 30 de ani, când erai irezistibil(ă) dacă nu un om care te știe de atunci și care te-a iubit când erai la înălțime?
Totul e să nu ceri și să nu te plângi încontinuu.
Lucrurile variază de la caz la caz. Sunt unii care nu suportă ideea de a fi iubiți pentru performanțele și meritele lor, ci doar pentru ceea ce rămâne când totul se duce. Sunt alții care nu suportă să fie iubiți decât pentru merite și calități. Chestiunile diferă pentru că ne identificăm cu lucruri diferite. Orice calitate e întrucâtva nativă și întrucâtva cultivată. Când mi-a mărturisit ce a găsit la mine și ce l-a adus în transă, mi-a fost limpede că o să mor împăcată. Sigur că ne degradăm… suntem doar în trecere pe aici. Dar există ceva mai presus chiar de memorie, cred.
Cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care o știu era dintr-un film cu doi bătrâni care trăiau la azil. Ea avea Alzheimer și el se străduia să o cucerească în fiecare zi. Peste noapte uita cine e.
Femeia aceea își pierdea memoria, dar tot avea ceva de dăruit.
Poate fi o parabolă despre suflet și vieți anterioare sau ulterioare.
Citiți și SOCIOPSIA, de aceeași autoare.
