continuarea de aici
Erika Brukenthalia
(…) „Și nu aveți niciodată dor de patrie? Mă întreb dacă nu v-ați gândit niciodată să vă căutați o slujbă în patrie?”
Dr. Schmidt s-a întors brusc către ea și s-a oprit: „Dor de patrie?! Eu nu am aici jos nicio patrie. Abia acolo am găsit-o. (…) Ooo, eu simt că trăiesc numai de când sunt integrat cu profesiunea mea într-un mare organism al vieții. Acum eu știu că munca mea, așa modestă cum este, va isca noi și noi valuri printr-o activitate îndârjită. Noi nu existăm pentru a ne stinge, ci pentru a supraviețui în lume.”
„Dar e vorba și de limba dumneavoastră maternă!” (este vorba de impunerea limbii maghiare ca limbă oficială pentru toate etniile din Transilvania în acea perioadă n.n.)
„Pe aceea nu va trebui nicicând să o mai învăț. Sunt sigur că observați cum vorbesc permanent și fluent germana, cu toată profesiunea și mediul în care lucrez. A trecut timpul când germana era disprețuită ca atare în societatea maghiară. Desigur, ei nu o iubesc, dar limba germană îmi înalță prestigiul, deoarece o folosesc mai curat și mai bogat decât alții. Mai sunt încă tot atât de mândru de limba mea maternă, cât și de cinstitul meu nume.” Spunând aceasta, el tresări. O umbră de descurajare trecu peste trăsăturile sale. Ultimele cuvinte le-a pronunțat repede și îngrămădite. (…)
Minunându-se, ea se uită în sus către bărbat; i se părea că el este cu o lungime de cap mai mare decât ceilalți. El nu dădu atenție privirii, ci, de pe creasta Onceștiului, unde avea loc discuția, arătă în jos spre vale. În fața lor, zona depresionară se întindea până departe, spre ținuturile Mureșului. Peste defileul Cibinului se strângea deja ceața și brazii întunecați se ridicau numai neclar din umbra neagră a văii. Dar dincolo, deasupra adâncului, plutea încă lumina soarelui de seară și lăsa să apară în sus crestele delicate ale munților metaliferi. În spatele prăpastiei Thorenburg imaginea se pierdea în sclipirile norilor.
Tunelul din Cheile Cibinului (ilustrată de epocă)
„În îndepărtata, marea lume!” șopti Maria. Ochii ei străluceau în licăriri umede. Ea își eliberă ușor mâna dintr-a lui și o împreună cu cealaltă (…)
„Numele cinstit”, spuse el cu voce slabă, pentru sine. Apoi ei merseră ocolind societatea care se făcea remarcată de partea cealaltă a culmii, traversând pe scurtătura către Sanatoriu. El i se părea atât de bun și de mare, iar ea se simțea grozav de fericită (…).
După arșița zilei de miez de vară a urmat furtuna. Peste noapte înălțimile Cibinului cunoscuseră o rupere de nori și acum pâcla ploioasă se întindea grea peste râpele văilor mărginașe. Dimineața a fost răcoroasă și neprietenoasă. Dinspre vale un curent tăios de aer trecea pe lângă Sanatoriu către coasta Onceștiului. În pofida vremii nefavorabile, societatea se hotărâse totuși după micul dejun să folosească dimineața înainte de ploaia de durată ce se întrevedea și să încerce o excursie spre valea Cibinului. Se plănuise să aibă loc cu această ocazie și inaugurarea noului drum prin defileu. Societatea echipată cu umbrele și mantale cu glugă porni cu nerăbdare în jos, pe noul drum în serpentină, prin care se realizase o trecere comodă către vale și apoi spre defileul Cibinului.
Jocul era în plină desfășurare. Mijlocul spațiului lăsat liber pentru biliard era luat de masa de domino cu cărți, la care prezida mătușa Mariei. Deodată, prin ușa deschisă se auzi sunând puternic clopotul.
„Poșta, poșta!”
Totul deveni furtunos afară. Societatea se înghesuia nerăbdătoare pe treptele peste care încă se scurgeau resturile ploii care se apropia de sfârșit. Cu șorțuri puse peste rochii, fetele de la bucătărie descărcau trăsura, coordonate de către Mama Casei. Sacii cu zarzavaturi au fost aruncați sub streașină. Acum urma încărcătura mai prețioasă. În sfârșit, un strigăt de jubilare. Mama Casei trase în sus geanta de piele. „Mie, mie!” O duzină de mâini se întinse în același timp. Mama descuie zăvorul repede și scoase pachetul cu scrisori.
„Acum, liniște! Ajunge fiecare imediat la rând!” Domnul căpitan se ridică poruncitor și citi adresele cu vocea sa puternică, obișnuită să comande. La a cincea se opri, tuși ușor pentru a câștiga timp, păru a întâmpina o oarecare greutate și citi:
„Nagysagos dr. Kovacs, miniszteri titkar urnak.”/ Stimatului domn, dr. Kovacs, secretar ministerial. Se făcu o pauză.
„Kovacs”, repetă căpitanul, uitându-se în jur.
„Nimeni nu se numește Kovacs aici.”
Dar Egon fulgeră: „Kovacs se traduce în germană prin Schmidt (fierar n.n.). Nu-i așa că domnul Schmidt poate să se numească și așa, dacă se lasă maghiarizat?”
„Dar … Egon!”, îi spuse mătușa lui.
„Lasă-l, totuși”, spuse din spate o voce blândă. „El vrea numai să învețe ceva.”
Îndată ochii se îndreptară spre dr. Schmidt, care cu greu își putea ascunde penibila încurcătură. El întinse mâna. „Evident că eu sunt acela. Este o glumă mai veche a colegilor mei de serviciu.” Apoi deschise plicul și parcurse scrisoarea. Societatea l-a crezut. Numai Egon spiona prin ușile întredeschise, căutând învățăminte. Maria rămăsese în urmă. Se făcuse palidă. Acum păși spre el și îl privi cu o tensiune temătoare.
„Este adevărat?” întrebă ea cu voce nesigură.
„Încă nu, dar vreau să fiu sincer. Am înaintat de fapt cererea. Colegul meu a luat deja lucrul acesta ca pe un fapt împlinit.” El râse îmbufnat: „A trebuit să o fac. Datorez aceasta carierei mele. Munca mea va fi prin aceasta mai plină de rezultate, iar eu însumi nu voi fi altul.”
El își ridică apoi capul și se îndreptă spre Maria. Ea îi ocoli privirea. Fără un cuvânt, traversă sala de mese și urcă treptele din spate. Doamna profesoară se grăbi să o întrebe din fotoliul ei:
„Vii sus să visezi?”
„Visul s-a sfârșit”, răspunse Maria și încuie ușa camerei în urma ei.
Peste noapte cerul s-a înseninat. Dimineața a adus un aer minunat de proaspăt. Societatea aflată la cură nu părea să-și fi dat seama de aceasta. Peste tot, perdelele adormite au rămas atârnate până târziu în dimineață. Numai fereastra din colț a pavilionului lateral stătea larg deschisă. Dr. Schmidt împacheta pentru plecare. Trăsura de poștă care sosise ieri trebuie să-l ducă jos cam pe la amiază.
Maria a luat singură micul dejun la masa cea lungă. Apoi a atacat repede drumul spre Felsenburg. Pe ochii obosiți se vedeau urmele unei nopți nedormite. Când se văzu în afara câmpului de vizibilitate al sanatoriului, își încetini pașii. La trunchiurile de lemn se opri. Cum îi mai stătea sufletul la gură atunci când neliniștită și plină de așteptare se așezase aici, iar acolo, mai jos pe cărare, mai că i-a fugit lui în brațe …
Se opri și ridică dintre pietre un buchețel de trandafiri călcat. Se uită spre vârful Oncești și porni pe drum în sus. Urcușul abrupt îi prinse bine. Respira adânc adierea răcoroasă care îi venea din tufele negre de ploaie. Cu respirația grăbită urca pe meandrele potecii în serpentine. Departe spre nord-vest se scufundau vârfurile ascuțite ale munților metaliferi. Maria deschise larg brațele. „În îndepărtata, îndepărtata lume.” Lacrimile îi picurau fierbinți pe obraji.
De jos se auzeau voci omenești, dar nu putea vedea pe nimeni. Urcă panta spre vârful Oncești. Cu pulpana rochiei mătura caliciile perlate al Brukenthaliei și luxuriantele tufișuri de afine, eliberându-le de greutatea picăturilor de ploaie. Sus, se așeză pe una dintre pietrele late care ieșeau în evidență din firavele ierburi crescute printre împletituri de mușchi de un verde spălăcit. Ședea cu fața îndreptată spre platou, păzind cu teamă în priviri drumul în sus. Deodată se cutremură. Dintr-o parte se auziră pași de bărbat. Dr. Schmidt stătea în fața ei.
„Știam că vă voi găsi aici, sus. Vin să îmi iau adio.”
Maria nu se ridică. Îi dădu mâna fără să se uite la el.
„Mergeți cu bine și uitați cât mai curând în lumea dumneavoastră acest mic colțișor.”
Dr. Schmidt îi ținu strâns mâna: „Nu așa, Maria! Tu îmi aparții mie, nu acestor burghezi răscopți de aici de jos. Eu las totul aici, dar pe tine te iau cu mine. Spune da, iar eu voi veni din nou și te voi lua!”
Se aruncă cu pasiune jos în fața ei și îi acoperi mâinile cu sărutări.
Maria îi aruncă o privire directă cu ochii ei mari și serioși.
„V-ați înșelat în privința mea, domnule doctor. După cum se poate vedea, eu folosesc pentru viața mea o bună parte din aerul patriei. Dumneavoastră l-ați dat deoparte. Nu pot să vă însoțesc în regiunile rarefiate în care v-ați avântat.
Mergeți cu bine!” Își retrase ușor mâna. Dr. Schmidt sări în sus. Era palid și se lupta cu greu să-și găsească cuvintele. Atunci el văzu în ochii ei ceva strălucind ca un râs copilăresc. Urmări direcția privirii ei. Pe pantalonii săi se formase o odioasă pată de un albastru-verzui contrastând cu fondul deschis.
El râse amar: „Deci, cum ar spune Dora, mai bine o viperă decât o pată de afine?”
Maria dădu din cap. „N-o să se ajungă tocmai din asta la moarte.” Apoi își întoarse capul într-o parte. Dr. Schmidt rămase câteva clipe nehotărât, apoi își flutură prostește pălăria și plecă cu pași repezi spre sanatoriu.
De-a lungul drumului de pădure se aude sunetul trăsurii poștale care împrăștie valurile de mirosuri. Apoi se pierde mai departe și mai departe, de-a lungul văilor, în pădurea de fagi. Sus, deasupra coastei munților stă inundată în lumina albă marea de soare. (…)
În fotoliu stă culcat un corp suplu de fată. Fața îi este îngropată în mâini. Prin frumosul trup trec fiori în chip de tresăriri și de suspine.
(fragmente din volumul A fost odată Hohe Rinne. Istoria Păltinușului de Mircea Dragoteanu)
