Gustave Flaubert: „Citeşte pentru a trăi.”

„Am senzația că străbat o singurătate fără sfârșit ca să ajung nu știu unde.

Și tot eu sunt în același timp deșertul, călătorul și cămila.”

Între marii creatori ai lumii, scriitorul francez Gustave Flaubert (12 decembrie 1821  –  8 mai 1880) ar trebui să ocupe un loc privilegiat, iar cartea care îi conferă această reputație, Madame Bovary, să stea lângă capodoperele prin care umanitatea se salvează de la uitare prin câțiva indivizi superior înzestrați nu numai cu scânteia geniului, ci și cu forța de a converti natura lor în opere de o sensibilitate extraordinară care să le permită universală recunoaștere.

Motivul e mai mult decât evident: romanul său are capacitatea rară de a polariza domenii distincte ale cunoașterii în jurul unei teme cu valoare existențială inepuizabilă – după cum s-a dovedit – și de a întemeia concepte și filozofii noi, care scot la suprafață aspecte surprinzătoare ale personalității umane în determinările ei generale.

Bovarismul, termen derivat din numele eroinei lui Flaubert, a devenit un concept atât de larg încât psihologi, psihanaliști, psihiatri, terapeuți sau teoreticieni, literați, esteticieni, sociologi, critici și istorici literari, hermeneuți, nu prididesc în a vâltori în jurul său, considerând capacitatea omului de a se proiecta în altul (conform unei definiții minimaliste) un fenomen de natură psihotică sau un tip de personalitate (borderline), o maladie cu transmitere „textuală”, nu departe de isterie, undeva între depresie și paranoia… lista etichetărilor poate continua la nesfârșit, pentru că tema e generoasă și extrem de productivă la nivel rațional, analitic.

Marele merit al scriitorului e mult mai amplu însă, pentru că el demonstrează, cu mijloacele expresivității, una din tezele importante ale filozofiei existențialiste, cea care transcende însă toate mitologiile, dogmele, științele sau practica lor: aceea că omul, între toate ființele vii, are puterea sublimă de a se metamorfoza în sens creator, de a se salva de sub tirania tiparelor, de a-și asuma libertatea pe care o are de la naștere, dar pe care ceilalți încearcă s-o pună între paranteze, dintr-un instinct de atrofiantă solidaritate.

Despre sine, Flaubert, căruia mărturisirile despre propria viață îi repugnă, scria tranșant:  „Nu am o biografie… Să dai detalii despre tine este ca o tentaţie burgheză, căreia i-am rezistat întotdeauna“, refuzând cu ostentație orice formă de expresie biografică, publică sau tipărită, ba chiar și-a ars în repetate scrisorile, amenințat cu publicarea.

Totuși, s-au păstrat câteva fragmente revelatoare: Sunt zile în care aş da toată ştiinţa palavragiilor trecuţi, prezenţi, viitori, toată năroada erudiţie a tipicarilor şi pisălogilor, filozofi, romancieri, chimişti, băcani, academicieni, pe două versuri de Lamartine sau de Hugo; iată-mă devenit grozav de anti-proză, anti-raţiune, anti-adevăr, căci ce altceva este frumosul decât imposibilul, ce altceva poezia decât spontaneitate, sufletul omului, şi unde să regăseşti acest suflet când la cei mai mulţi e fără încetare stăpânit de două mari preocupări care umplu adesea o viaţă de om: să facă avere şi să trăiască pentru digestie. […], îi scria lui Ernest Chevalier, și putem deduce de aici apetența nedisimulată pentru trăirea vieții pe calea pură a emoției estetice și a sentimentelor, singurele capabile să ducă la acel mysterium tremendum et fascinans, echivalent al naturii noastre divine, distinctive față de celelalte specii.

Așa că soluția pentru care avea și resorturile genuine de talent apare evidentă: va crea un personaj în care să-și proiecteze multiplele fațete ale personalității lui, o biografie ficțională în care să se transpună și care să fie aptă să transfigureze un model arhetipal uman, cel al lui homo duplex, scindat între Cer și Pământ, Rău și Bine, Dumnezeu și Satana…

„Cele mai glorioase momente ale vieţii tale nu sunt aşa-zisele zile de succes, ci mai mult zilele în care, ieşind din stări de deprimare şi descurajare, simţi chemarea vieţii spre realizări viitoare.”

Nimic imoral, nimic patologic în această pendulare între extreme. Cine are puterea să demonstreze că omul e o sumă de virtuți, ființă perfectă și infailibilă, să arunce piatra. Până atunci, să înțelegem esența din celebra carte a vieții unei femei, așa cum a fost înțeleasă și asumată  de un bărbat sensibil care s-a proiectat în tribulațiile ei sufletești (celebră afirmația: Madame Bovary sunt eu!), fiind în același timp apt să se obiectiveze în scriitura la persoana a treia, realizată în cel mai deplin spirit realist, cu o finețe a detaliilor psihologice impresionantă, demnă de un perfecționist, pentru a-și acorda suficientă distanță față de oglinda propriului sine, cea care nu minte niciodată.

„Interesează-te de viaţă. Acest spectacol este destul de mare pentru a umple toate sufletele.

Dar trebuie muncă şi forţă.”

Totodată, să nu uităm că istoria culturală a umanității (îndeosebi acel fin de siècle care a marcat definitiv spiritul sfârșitului de veac al XIX-lea) a cunoscut multe sinuozități în ceea ce privește conștiința umană, accentuând discrepanța dintre sexe, iar femeia a fost mult timp discreditată sub raport social…

Probabil că într-un moment de sinceritate și profundă luciditate, fiecare dintre noi experimentează acea insidioasă tentație a ieșirii din cerc, prin aspirația legitimă la fericirea pe care impulsurile noastre interioare o desenează în afara tiparelor de gândire ale colectivității.

Pentru unii rămâne un monolog, derulat în forul lor interior, cu o doză variabilă de dramatism accentuată conjunctural, pentru alții poate deveni o cale luminată către ceilalți prin revelația propriului sine. Și către celebritate, acolo unde Natura a fost generoasă. Orhan Pamuk, laureat cu premiul Nobel pentru literatură în 2006, spunea că „mulți scriitori – printre care și eu – au încercat, la un moment dat, să fie Flaubert”, ceea ce, desigur, confirmă această ipoteză a individualului proiectat la scară generală, ca formă a re-cunoașterii de sine.  „Educația sentimentală”, în care Flaubert crede cu toată ființa, scriind un alt roman – inițiatic s-ar putea numi – trebuie să fie o prezență sine qua non în existența noastră atât de vulnerabilă din pricina frământărilor sufletești inerente unei conștiințe vii, ardente.

Poate că ar trebui să citim cu mai multă atenție cuvintele Emmei Bovary, filtrate prin spiritul profund și matur al lui Flaubert, care ne învață să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și femeii demnitatea de a fi stăpâna propriei sorți.

Emma e un spirit modern, revoltat, romantic prin excelență, căzut însă în capcana propriei individualități, mutilată în chingile dezumanizante ale unei societăți aflate în mâna bărbaților. Nimic mai legitim decât dorințele ei și mai ilegitim decât imaginea ei amputată de așa-zisa morală a unei societăți în care domnește prejudecata…

Își dorea un băiat care să fie voinic și oacheș și pe care să-l cheme Georges; și gândul acesta de a avea un copil, un mascul, îi apărea ca speranța unei revanșe pentru toate neputințele ei din trecut. Un bărbat, cel puțin, e liber; poate să străbată pasiuni și țări, să treacă peste orice piedici, să guste cele mai îndepărtate fericiri. Dar o femeie este mereu împiedicată. Inertă și mlădioasă în același timp, ea are împotriva-i slăbiciunile făpturii ei și supunerea față de lege. Voința ei, ca voalul propriei pălării ținut de o panglică, se zbate la orice adiere de vânt; are totdeauna o dorință care-o mână și ceva convențional care-o ține-n loc.

În secolul XXI, finalul cărții aduce pe fața cititorilor mai degrabă un scepticism rece, pentru că femeia zilelor noastre și-a câștigat între timp, inclusiv prin această eroină, dreptul la viață – așa cum o concepe Ea, în afara oricăror constrângeri, păstrându-și prerogativele de mamă și soție, dar și rafinându-și ipostazele înalte ale Creației și ale Frumosului prin care îmbogățește lumea ca artistă, scriitoare, conducătoare de țări și destine…

Flaubert, bărbatul necăsătorit din proprie voință, însinguratul dar etern îndrăgostitul de Louise Colet, căreia i-a scris în fiecare noapte, până la epuizare, timp de un deceniu, ne oferă o lecție despre feminitate și feminism pe care trebuie s-o învățăm pe de rost, deopotrivă bărbați sau femei, și să ne-o asumăm, chiar și după un secol…

Îmi permit să-l citez pe prof. univ. Cristian Sandache, dintr-o postare pe Facebook, pagina personală, care ar fi păcat să se piardă:

„Francezul GUSTAVE FLAUBERT ( 12 decembrie 1821- 8 mai 1880) a fost un stilist rafinat , dotat cu o uriașă răbdare în cizelarea fiecărui cuvânt, a fiecărei fraze. Scria greu, pentru că era extrem de exigent cu el însuși. Stătea cam patru ore pe zi la masa de scris, dar uneori nu finaliza decât o singură pagină. Romanul ”Doamna Bovary” (1857) este un minuțios studiu asupra psihologiei feminine, realizat cu răbdarea unui cercetător care fixează sub lentila măritoare a microscopului, nu un mănunchi de celule, ci- geografia unui suflet frământat. I-au trebuit cinci ani lui Flaubert pentru a-l termina, dar succesul de critică și de public a fost remarcabil, în pofida faptului că scriitorul a trebuit să suporte un proces , acuzat fiind că generase o operă imorală. Flaubert a dezvoltat o adevărată spaimă față de instituția căsătoriei, pe care o considera constrângătoare pentru destinul unui artist. A locuit toată viața cu mama sa, aceasta având un caracter autoritar și dorind a-l avea mereu prin preajmă. Extrem de senzual , romancierul era un asiduu vizitator al caselor de toleranță, iar curiozitatea sa nestinsă, l-a determinat să călătorească mult, cu deosebire alegând destinații exotice. A avut o relație de opt ani, cu o poetă mai vârsnică decât el cu 11 ani, soția blazată a unui bărbat indiferent, aceasta iubindu-l pe prozator intens. A făcut tot posibilul pentru a-l avea de soț, dar a eșuat. Nici măcar gestul ei de a-și părăsi soțul, nu l-a impresionat pe Flaubert, care admitea că era atras de ea strict sexual, dar nu înțelegea să renunțe la condiția lui de burlac. Mai mult decât atât, a folosit-o ca prototip pentru eroina sa Emma Bovary. Flaubert a avut totuși un moment de gelozie, când a aflat că partenera sa flirta cu poetul Alfred de Musset. Nu era însă, decât reacția tipică unui proprietar care-și vedea ”bunul” dorit și de către altcineva. O boală venerică la care s-a adăugat supărarea pricinuită de moartea mamei sale (1872), pe fondul catastrofei naționale suferită de Franța în urma războiului cu Prusia (1870-1871) l-au trimis pe Flaubert în mormânt.

Peregrinările sale prin nordul Africii și prin Orient, par să fi echivalat și cu experimentarea unor relații de factură homoerotică , dintr-o uriașă curiozitate de scriitor, care dorea continuu să experimenteze senzații inedite, pe care urma să le retopească în viitoare proiecte literare. Gurmand, iubitor de confort și de liniște, egocentric , Flaubert a fugit toată viața sa de orice responsabilitate.

Nu a fost nevoit să-și caute o slujbă (beneficia de resurse financiare generate de unele proprietăți familiale), astfel încât, unica sa preocupare reală a rămas scrisul. Aici a reușit cu adevărat. Literatura franceză a câștigat un excepțional artist al cuvântului. Textele lui se citesc cu plăcere și astăzi, fiind de o cristalină limpiditate. Cuvintele sunt minunat potrivite, derulându-se în fraze de o eleganță unică. Nu în ultimul rând, Flaubert a fost un psiholog redutabil, dotat cu o privire care reușea mereu să extragă din magma banalității cotidiene, ceea ce conta cu adevărat.”