Fericirea e o stare a prezentului

Pentru Ziua Fericirii, m-am gândit să vă recomand o carte: ”Cea mai frumoasă istorie a fericirii”, autori Jean Delumeau, Arlette Farge și André Comte-Sponville, filozoful-scriitor care spunea că ”filozofia nu vindecă, dar îți poate oferi fericirea.” Construită pe principiul tragediei antice (probabil pentru că acest sentiment are ceva din consistența, irepetabilitatea și intensitatea fulminantă a tragicului), cu un Prolog, trei Acte (La originile înțelepciunii, Inventarea Paradisului și Visul modernilor) și un Epilog, în care se vorbește despre fericirea în prezent, aceasta e o carte cât o zi, sau în loc de o zi.

Mi s-a părut că astăzi, celebrând ziua acestui sentiment atât de simplu în complexitatea lui (sau invers), vă veți pune niște întrebări, ca orice om bombardat din toate părțile cu definiții care mai de care mai sofistice, mai edulcorate, mai pestrițe sau mai ermetice. Ați observat că fiecare om pe care îl întâlniți are o altă concepție despre fericire?

Că pentru unii ea constă în lucruri firești, la îndemână, palpabile, cum ar fi o cană de ceai, o carte bună și o pătură caldă, o excursie într-o țară exotică, pentru alții e echivalentă în absolut iubirii, devenind, prin urmare, cu atât mai sofisticată, pentru că nu știi niciodată moneda cu care te iubește celălalt, pentru cei romantici sau idealiști ea e prezența ființei iubite și sentimentul reciprocității, pentru autorii acestei cărți ea nu este la capătul drumului, fiind chiar drumul, ea ”nu constă nici în a fi, nici în a avea, ci în acțiune, în plăcere și în iubire”. Toată lumea cunoaște fericirea, dar câți au trăit-o autentic, la firul ierbii?

Ca ideal, o știm pe de rost, probabil că ne-am născut cu vreo nostalgie rămasă din illo tempore, când ”plopul făcea mere și răchita micșunele” sau din vremea în care cutreieram Paradisul, fiind varietăți de Adami și Eve… Toți, fără deosebire, fără nicio condiționalitate de vreun fel, știm că există undeva acest El Dorado al ființei umane, care se numește fericire, și că trebuie să luptăm, să nu încetăm să visăm, să nu abandonăm niciodată acest scop al vieții, pentru că numai așa ne putem desăvârși. Cu certitudine, așa este. Cu certitudine, sunt lecții pe care le trăim individual, dar pe care le putem împărtăși, pentru că suntem ființe sociale și asta ne definește personalitatea.

Gânduri:

• Fericirea nu ar trebui să depindă de nimeni și de nimic, ci, mai degrabă, de puterea noastră de a ne seta așteptările, dorințele, visele, la acea cotă la care ele să se transforme în momente de recunoaștere a propriilor noastre înzestrări, pentru ca atunci când le atingem, să simțim cu adevărat că ele au fost în noi dintotdeauna și că tot noi le-am descoperit. Prin urmare, fericirea ar putea însemna momentul descoperirii puterilor noastre de a ieși la lumină.
• Fericirea e o stare a prezentului, pe care o trăim prin simțuri, afectivitate și rațiune, adică un mod de participare la un eveniment cu toată ființa, global, ea este, cum ar fi spus Nichita ”o întâmplare a ființei”, este  o ”clipă de grație” în care vibrația interioară se manifestă din plin, ca o revelație sau ca un extaz.
• Recunoaștem fericirea autentică după capacitatea ei de a deveni una cu trăirile noastre cele mai puternice și de a putea fi retrăită, nu cu aceeași intensitate, dar apropiată, după un timp mai mult sau mai puțin îndepărtat. Cu alte cuvinte, dacă poți retrăi, după luni, ani, decenii aceeași senzație ca în momentul în care ai experimentat acea stare, înseamnă că ai fost cu adevărat fericit.
• Fericirea nu se poate defini corect decât în opoziție cu nefericirea, care nu înseamnă o lipsă propriu-zisă, o tânjire, ci absența unui om sau a unei împrejurări legate de prezența lui stabilă. Dacă nu ai cunoscut dorul, nu poți spune că ai cunoscut nici fericirea, pentru că ea epuizează toate resursele pasionale și, odată consumată, se transformă în  vid sufletesc, poate chiar în suferință. Intensitatea lor, în plus, e direct proporțională, măsura fericirii dă, inevitabil, măsura suferinței în absența ei. Între aceste două stări, ființa umană trăiește apogeul intensității și își revelează adevăratele limite, pe care cu greu le poate negocia.
• A fi fericit înseamnă a înțelege esența, modul de manifestare și scopul tuturor întâmplărilor vieții care ne pun în relații cu oamenii. Fericirea se produce acolo unde compatibilitatea dintre persoane determină completarea lor într-o unitate infrangibilă, reconfigurând universul fiecărui individ. Ea este inițial un ideal individual, dar se realizează prin acel destin care implică iubirea și înțelepciunea. Formula ideală cuprinde și erotismul, care amplifică trăirea, uneori până la paroxism. În această ecuație însă, mulți factori sunt relativi și efemeri, dar asta nu ne poate face mai puțin deschiși spre aceste experiențe. Faptul că am trăit nefericirea nu echivalează cu retragerea într-un turn de fildeș, de la înălțimea căruia să privim lumea cu dispreț sau cu indiferență. Fericirea înseamnă libertatea pe care ți-o dă conștiința propriei individualități în raport cu ceilalți.
• Omul are dreptul să fie fericit, dar nu întotdeauna găsește mijloacele și căile, întrebările juste și răspunsurile liniștitoare. Așa că n-ar trebui să facem din fericire un țel, spre a nu deveni dependenți în jocul absurd al realităților care se desfășoară haotic în jurul nostru. Să ne lăsăm surprinși, fără să așteptăm sau să căutăm cu ostentație, da, aceasta ar fi o soluție. Atunci când va fi, însă, va trebui să participăm atât de intens, ca și când ar fi vorba de nașterea sau de moartea noastră, pentru că nu putem să ne bazăm pe repetabilitatea ei.

Citiți articolul complet pe Catchy.ro