Am fost mereu ceea ce s-ar putea numi o ”feministă de val doi”. Bref, acel curent de idei vorbea de diferențele ireductibile dintre bărbați și femei și despre necesitatea valorizării experienței tipic femeiești * (a unghiului subiectiv care descinde din faptul de a trăi în corp de femeie). Acum nu mă mai țin cu înțelesul… Nu mai pricep nimic din trendul deconstructivist, cu cele peste o sută de genuri postulate de neo-dicționare, dar nici nu îmi bat mintea.
Discutam la un moment dat cu un coleg despre ce cred eu și îmi părea că e în asentimentul meu că femeile sunt ceva mai carnale și ceva mai senzoriale, că au sufletul mai conectat la simțuri, ca peste o vreme să îmi citeze cu aplomb dintr-una dintre cele mai misogine cărți-eseu scrise în limba română. Eu vorbeam admirativ, nu disprețuitor despre carnalitatea muierii… deci nu ne-am înțeles om cu om. Nu sunt chiar complet străină de aventurile ”logosului” și parcă tot plicticoase îmi par… Vorbeam admirativ nicidecum disprețuitor și despre cochetărie, despre preocupările estetice ale femeilor, despre cum sunt ele mai concesive și mai puțin conflictuale, mai predispuse să rezoneze sau să cedeze *(nu țin așa de mult să aibă dreptate). În Gulag, deținutele se înțepau și își desenau cu sânge peste gambe linia pe care o aveau ciorapii la modă, ca să se simtă atractive și feminine.
În tot cazul, schisma dintre suflet și corp – acest hău metafizic – nu e invenție femeiască. Or fi femeile masochiste, nebune și alienate, dar nu în halul ăsta. Nu la modul ăsta. Femeile o iau razna dacă li se pretinde să facă față acestei scindări. Disprețul față de corp și înclinația de a lua în derizoriu simțirea sunt apanajul cinismului și autoflagelării. Nu pot fi profesate decât ori în falset ori patologic de sexul-care-naște.
Am citit mii de texte scrise de femei. Toate au ceva în comun. Pot avea umor, por fi simpatice, caustice, furioase, agresive, zeflemitoare, miștocare sau auto-condescendente, pot avea forță sau delicatețe sau și și, dar toate își iau al naibii de în serios simțirea.
Nu există text cinic femeiesc sau scris ”cu sânge rece”. Nici cele aparent detașate nu au acea cuvenită distanțare față de subiect care să autentifice forma: sunt pătimașe, partizane. Și foarte bine! În ziua în care nu vor mai fi înseamnă că li s-a dus pe copcă instinctul!
Sigur că cred că arta are gen, arta se leagă de părțile moi și sensibile ale existenței, modulează simțiri…e o cutie de rezonanță a intimității. Nu e filosofie, nu e matamatică. Și nu, nu e relativizabilă diferența, nu încă, nu s-a produs mutația.
Dar prefer o lume ”veche” care duhnește de misoginie clasică – care e direct și explicit denigratoare la adresa feminității -uneia în care misoginia e pasiv-agresivă și se manifestă prin dorința de a anihila femeia, prin înteținerea obstinată a confuziei în jurul condiției femeiești.Condiție dată de faptul de trăi într-un corp cu o fizionomie anume, cu hormoni și instincte specifice! Orice altă premiză e o enormitate. În termeni freudieni asta se numește ”act castrator”, să tratezi un om ca și cum nu ar avea sex/gen…
Sunt oameni pe care nu îi mai pot privi în ochi pentru că au făcut experimente postmoderne cu mine și m-au tratat pe nedrept ca pe o creatură fără gen. Am simțit multă misoginie în faptul că îmi ignorau feminitatea. Mi-au produs o stare de greață și umilință.
Nu îmi dau seama care este țelul deconstrucției, care e miza, dar e clar pentru mine că sunt insensibilă la argumentele deconstructiviștilor. Sunt genul de proastă care gândește cu ovarele, asta e…
