„Eu curg întreg în acest cântec sfânt …” sau despre iubirea-cântec

Totuși, recursul la poezie este calea către reflecție, cea dreaptă, pentru că acolo unde se aude glasul poetului inspirat de muze, încetează orice frământare, făcând loc acelor lucruri sacre și puterii lor vindecătoare. Iubirea – Cântecul – Poezia, triada de aur a ceea ce, cu adevărat, se poate numi fericire. Între oameni și zei, cântecul (la început, înzestrat cu funcțiuni ritualice, taumaturgice (magice) și vindecătoare a mijlocit întotdeauna apropierea, iar Orfeu, strămoșul mitic al Poeților, cel înzestrat de Apollo cu lyra sa, a reușit chiar s-o recupereze pe a sa pierdută Euridice din lumea morților, chiar dacă pentru câteva momente, până când s-a îndoit de adevăr. Doar sufletul cufundat în iubire a fost capabil de incantație, convins că există o putere mai presus de orice, atribuită celor ce iubesc.

Curcubeu

Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un ameţitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii-
Cristalurile cântecelor grele-
Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.

Nicolae Labiș

Sau despre pierdere. Și posibile regăsiri. Nu e vorba despre pierderi materiale, suntem prea obișnuiți cu ele, căci în fiecare zi pierdem din viață energiile, fără să ne dăm seama din/la timp, ci despre pierderea unor sensuri pe care doar literatura le mai păstrează nealterate, în substraturile ei arhetipale. Undeva, în adâncul ființei poetice, rămâne pentru totdeauna nostalgia unor trăiri pe care astăzi nu le mai putem recunoaște, necum experimenta. Pierzând contactul cu istoria mitică a omului, am pierdut credința în lucrurile care, în illo tempore, se manifestau în firescul absolutului, iar acum întârziem dramatic sub teroarea unui timp potrivnic, care șterge urmele, fără milă și fără explicații. Pe atunci, omul se purta dezbrăcat de minciună și ipocrizie, așa cum îl lăsase Dumnezeu, pur și cu inima ușoară, liber și totodată legat de El prin niște fire sensibile, mai gingașe decât o pânză de păianjen. Astăzi, nici memorie nu mai avem, pierdută prin aglomerație… Suntem ai tuturor și ai nimănui, suferinzi de boli din care mai de care mai la modă, plutind în derivă. Pe vremea aceea ne atingea cântecul, acum cu greu ne mai atingem unii pe ceilalți.

Cântec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Nichita Stănescu

Așa credea Nichita, așa a crezut Arghezi, iar cântecul lor de lebădă n-a fost altceva decât un ecou al vocii lui Orfeu, cel care muta din loc munții și făcea apele să se răzvrătească în matca lor. S-a pierdut credința că dorul poate aduce ființa iubită înapoi? S-a pierdut voința? De ce ne sfâșiem și ne mințim, și cum de ne prefacem atât de autentic? Unde ne-am pierdut și când ne-am consumat, tragic, credința că „suntem ceea ce iubim”, cum spunea poetul?

Și dacă noi tăcem, unde e cântecul de odinioară, sau măcar amintirea lui? Am pierdut melodia, versurile, sau poate numai vocea ni s-a transformat într-atât încât nu ne mai cunoaște? „Și dacă dragoste nu e, nimic nu e”, nici cântec și nici Dumnezeu. Nici măcar răzvrătire nu (mai) e. Vom sta pierduți și străini, fără să mai (re)cunoaștem partiturile, cu privirea pierdută în fotografii îngălbenite de regretul că n-am ascultat la timp ceea ce era un cântec din vechime, poate chiar cântecul de leagăn…

Morgenstimmung 

Tu ţi-ai strecurat cântecul în mine
Într-o dup-amiază, când 
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele, 
Ca o lavandă sonoră. Iată, 
Au sărit zăvoarele,
Şi mânăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape
Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape – 
Şi-întreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele… Mi-s
Şubrede bârnele, ca foile florii.

De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos – 
Nedespărţiţi – în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.

Tudor Arghezi

Pentru că – nu-i așa? – „Orice dragoste e nefericită pentru că orice dragoste e făcută din timp, este nodul fragil a două fiinţe trecătoare şi care ştiu că vor muri.”

Octavio Paz – Dubla flacără: dragoste şi erotism

Citiți și Ne-am mai iubi din nou, ca pentru ultima dată…