ea
iubirea a fost pusă la zid și-mpușcată,
însă ea, ea a avut zile
și-acum locuia-n mine ca urma lăsată de-o mână în lut
îmi lumina, câteodată, tălpile, să văd pe unde calc,
se aprindea greu ca un reflector cu retard
nu era asta vreo problemă, mă durea incapacitatea ei de-a spune
clar ce are pe suflet
se abținea, și noaptea, pe-ascuns, devenea un soi de flacără ce latră
la lună – duios de altfel – ca plânsetul unui bastard.
și nu era gard pe lume sau piatră
să nu o imite sau să nu o iubească.
Citește și intenție
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.