doamnelor,
înveșmântați-vă-n crinoline, am depășit
demult viteza luminii, e clipa galeșă
când ne putem privi peste umăr iubitul.
și tu, dulce frenezie, îmbrac-o!, ai pieri grațios
arsă de vie, câte poeme
s-ar scrie-n nisipul cenușii tale și-ar curge vinul
la ospățul încetinitelor tunete, trei
doi, unu, ce ciudat
se face seară, în loc de start,
diminețile au luat-o razna
ca niște iubite fugite-n pădure
să nu le mărite părinții
cu cine nu vor.
(în volumul „floare carnivoră, speranța”)
foto credit pinterest.com
are ceva ce te face s-o ții minte
de-aceea n-o vei diseca îmbrăcat în halat alb, poete!
capete-albastre se rostogolesc pe trepte
doborâte de cea mai blândă lumină
când ea trece trăgând după sine
un târg de antichități plăsmuite sau
un căluț de lemn cu trei roți
vezi bine că niciun laborator n-a prins în retortă
culoarea ploii și, totuși,… Citește și culoarea ploii
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.