Andra Tischer: Victor Chircu, ești stabilit în Anglia de ceva ani. Binecuvântare, nostalgie sau regret? Cum se vede România de dincolo?
Victor Chircu: O să răspund la treaba asta cu cîteva cuvinte ale tatălui meu. ”Tată, crezi că nu ești mulțumit de viața pe care o duci, că nu ai bani destui sau mulți, așa cum îți place? Nu ai bani cîți vrei tu de păpică, de țigară, de mers la femei, de băutură sau mai știu eu ce? Lucrezi aici și nu merge cum vrei? Te duci dincolo. Poate e mai bine și bani mai mulți. Nu merge nici acolo? Pleci și te duci în altă parte. Undeva trebuie să meargă. Numai fă dracului ceva. Nu sta și-ți plînge de milă.” Cred că asta spune tot. Nu am plecat din România pentru că nu îmi mai plăcea țara sau oamenii sau altceva. Am plecat pentru că nu am mai vrut să muncesc ca un asin pentru trei lei și-o para chioară. Motivul meu a fost deci unul strict financiar. Am vrut să merg undeva unde să fiu plătit așa cum trebuie pentru munca pe care o prestez. Atîta tot. Nu este așadar o binecuvîntare relocarea mea, ci o decizie practică, luată în urma cîntăririi unor factori cît se poate de lumești. Și nici despre regret nu poate fi vorba. Nu am regrete atunci cînd vine vorba de îmbunătățirea propriului trai. Iar România se vede la fel, doar că de la o distanță de cîteva mii de kilometri. E doar o chestiune de optică, pentru că miile astea de kilometri nu fac decît să o vezi în imagini, la televizor sau pe internet, în loc să ai piciorul pe pămîntul ei și să îi respiri aerul. Țara însă tot aia e.
Andra Tischer: De când scrii? Care au fost factorii care au contribuit la formarea ta ca scriitor?
Victor Chircu: Scriu, cred, de prin clasa a cincea sau a șasea. Îmi amintesc că prima poveste, poveste în sensul comun de poveste, adică un text care deapănă o întîmplare, cu introducere, cuprins și încheiere, am scris-o cam pe atunci. O acțiune simplă. Am descris întregul drum pe care îl parcurgea un personaj printr-o casă, cu lux de amănunte și detalii. Noaptea. Vreo 10 pagini de narațiune pe parcursul cărora am dat de înțeles că personajul respectiv era un animal, un lup sau ceva asemănător. Am indus convingerea asta. În ultimele cîteva paragrafe, am descris scena unui atac violent asupra cuiva care dormea întins pe patul din dormitor. Iar pe ultimele cîteva rînduri am dezvăluit că de fapt animalul este un om, un adolescent, care într-un moment de luciditate, singurul de după cele 10 pagini anterioare, realizează că tocmai își atacase mama și mușca cu sălbăticie din brațul ei. Am dus apoi povestea la școală și am predat-o. Ni se ceruse să scriem o compunere pe o temă liberă sau ceva de genul ăsta. Am încasat un mare 4. L-am catalogat ca atare și mi-am văzut de treabă. Se vede treaba că văzusem prea multe filme de groază, citisem tot ce îmi picase în mîini și aveam încă de pe atunci o imaginație bogată. Asta cred că a contribuit la formarea mea ca om care se pricepe binișor să spună povești. Spun om care se pricepe să spună povești pentru că nu sunt scriitor. Dacă aș avea ceva publicat, poate că aș fi scriitor. Povestitor amator este cel mai bun apelativ. Cît despre cum se formează un scriitor, sau un povestitor dacă vrei, este simplu. Trebuie să scrii mult și să scrii mult. Am avut norocul să mă nasc într-un an căruia i-au mai urmat destui în care cititul era încă una dintre principalele activități recreative. Nu era internet, aș că atunci cînd nu făceai altceva și stăteai acasă ce puteai face? Citeai. Am citit tot ce mi-a picat în mîini, necontrolat de cineva. Teatru, poezie, roman, românesc, străin, de amor, științifico-fantastic, dramă, psihologic, de rîs, de plîns. Orice. Am ascultat muzică multă, de toate felurile. Am jucat jocuri video nopți în șir. Am văzut atît de multe filme de toate felurile pe vremea cînd dacă se ducea tata sau mama cu copilul la cinematograf și dacă rula un film cu violență, de groază sau altele de soiul ăsta, nu le era interzis accesul în sala de spectacol pentru că e și ăla mic acolo și filmul este doar cinșpe plus. Am văzut din astea sute și iată că nu s-a întîmplat nimic cu mine, nu am ieșit vreun dezaxat, sociopat sau mai știu eu ce. Mi-au sporit în schimb bagajul din creier. Și asta ajută atunci cînd scrii o poveste. Ajută mult.
Andra Tischer: Teme preferate?
Victor Chircu: Am scris cam orice și o fac în continuare. Dacă e să aleg însă o temă preferată, sau mai bine zis un gen preferat, atunci horror-ul este ăla, cu toate nuanțele lui, macabru, frică, teamă, sperietură, groază, teroare. Pe la 14 ani am citit o poveste scrisă de Lovecraft, ”Cazul Charles Dexter Ward”, și mi-a intrat în creier. După ce am citit-o am exclamat, ”Asta este literatura adevărată.” Asta cred în continuare. Este poate singurul gen care poate îngloba în el orice, pentru că acum poți descrie o scenă de dragoste și cinci minute mai tîrziu îi poți descrie cititorului cum unul din cei doi îndrăgostiți este de fapt o creatură venită din cel mai negru întuneric pentru a împlini cine știe ce blestem. Și, pe lîngă horror, îmi place foarte mult stilul realist, dar nu ăla contemporan, idealist, cu panseluțe și volănașe, utopic, ci ăla de care dai cu nasul atunci cînd ieși afară din casă și o iei la pas pe străzi. Realismul din Groapa lui Eugen Barbu. Cînd am citit romanul ăla prima dată am înlemnit de emoție. Romanul ăla face cuvintele să sune, să aibă miros, e tactil, îl simți.
Andra Tischer: Am văzut că ți-ai creat o pagină de autor pe Facebook. Crezi în succesul online al literaturii sau mai degrabă în cel al cărții tipărite?
Victor Chircu: Este o pagină de Facebook, nu de autor. Tehnic vorbind este una de autor, avînd în vedere ce public acolo. Adică cioturi de idei de povești, scene, momente și linkuri către poveștile pe care le public pe pagina mea de internet. Practic însă, este doar o pagină unde cei care vor să citească ce mai scriu eu o pot face. Atîta tot. O pagină de autor, în sensul ideii, este o pagină unde respectivul publică linkuri către paginile unde pot fi achiziționate cărțile pe car ele-a publicat, unde publică interviuri, activități conexe cu a lui și altele de soiul ăsta. Pagina mea este doar un fel de centralizator. Unde mai scriu și tîmpenii, bancuri, glume, idei scurte atunci cînd îmi vine gust să le arăt și altora. Cam atît. Așa că eu nu scriu acolo la modul profesionist să zicem, în consecință nu poate fi vorba de vreun succes. Succes care oricum este relativ. Te poți considera un om care scrie cu succes în funcție de unghiul din care vezi problema. Dacă tu consideri că ai avut succes dacă ai publicat pe Facebook o poveste și au citit-o și apreciat-o 100 de inși, atunci ăla e succesul. Dacă ai reușit să publici o carte pe hîrtie și s-a epuizat tirajul de 500 de exemplare și consideri că ai avut succes, aia e. Se poate vorbi de succes atît în online cît și în offline (pe hîrtie). Cea mai lungă povestire scrisă vreodată este ”The Subspace Emissary’s World Conquest”, din categoria fanfiction, bazată pe franciza de jocuri video Super Smah Bros, publicată exclusiv online de un tip din Mexic, sub pseudonimul AuraChannelerChris. A început să scrie monstrul ăsta de poveste în 2008 și încă scrie la ea. Este deja de șase ori mai mare decît „Război și Pace”. Și are succes. Mă gîndesc că or fi existînd edituri care acum își mușcă degetele pentru că tipul ăsta poate le-a trimis cîndva manuscrise și i-au fost refuzate.
din arhiva personală
Andra Tischer: Ce înseamnă să fii un scriitor de succes? Te consideri unul?
Victor Chircu: Am spus deja care-i treaba cu succesul. Cît despre mine, una la mînă că nu sunt scriitor, a doua, în cazul meu nu poate fi vorba de succes, ci de cîte persoane citesc poveștile pe care le scriu. Adică 30, 40. Sau cam pe acolo. Habar nu am de ce, dar asta înseamnă că fac ceva bine atunci cînd scriu, ceva ce place respectivilor. Asta înseamnă că nu scriu degeaba. Și asta e bine, pentru mine e un succes. Pe o scară oarecare a succesului, în sensul comun al ideii de succes, la o valoare intim lipită de zero, dar pentru mine e suficient.
Andra Tischer: Am mai văzut că ești foarte dezamăgit de atmosfera literară de astăzi, mă gândesc la cea din România. Ce te deranjează anume?
Victor Chircu: Am fost dezamăgit. Acum îmi este indiferent. Nu ai cum să lupți împotriva curentului, de orice natură ar fi el. Probabil că cel mai deranjat aspect este înfierarea criticii de orice fel, critică atît de necesară cernerii literaturii. Să fim sinceri, nu absolut orice text merită să apară pe hîrtie, chiar dacă doar în cîteva sute de exemplare. În zilele noastre s-a ajuns în situația în care oricine poate trimite la o editură oarecare postările de pe Facebook din ultimele două luni și le poate publica fără probleme, chiar dacă textele respective sunt o mizerie. Sub deviza ”Este loc sub soare pentru toată lumea”, acceptăm orice ca fiind literatură de calitate, bună de tipărit pe hîrtie, închis între coperți și trimis în librării. Bineînțeles că treaba asta are implicații adînci, cum ar fi de pildă faptul că asta se consumă. Iar treaba unei edituri este să publice ce se vinde. Dacă asta vrea publicul cititor asta îi dai, că ăsta e rostul tău ca editură, să faci bani. Calitatea literară a publicației este absolut secundară în ecuația asta. Or, gustul publicului cititor și implicit cererea și oferta ar fi influențate într-o măsură mai mare sau mai mică de existența unei critici avizate, care să judece la rece dacă cutare sau cutare carte este bună sau nu, cu argumente solide, avizate. Tocmai critica asta este absentă cu desăvîșire. Nu este băgată în seamă. Este nulă. Este văzută ca un afront, ca o ofensă. Nu mai are voie nimeni să zică nimic despre romanul cutare sau cutare, pe principiul motivațional contemporan ”ori ai ceva bun de spus ori taci din gură.” Literatura românească contemporană a devenit o postare de Facebook cu audiență pe public, la care nu poți comenta pentru că proprietarul profilului a dezactivat opțiunea și poți doar să dai like sau să treci la postarea următoare. Un alt aspect care îmi provoca dezamăgire este faptul că scrisul este legat mult prea strîns de cel care scrie. Dacă cutare este mișto atunci musai că romanul pe care l-a scris este mișto. Se ridică astfel în slăvi creații îndoielnice doar pentru că cei care le-au scris fac parte din cine știe ce club, din cine știe ce asociație, este cine știe ce sau are 200 de mii de abonați pe pagina de Facebook. Ghici ce, scriitorul nu este carte de vizită pentru cartea pe care a scris-o. Cartea este propria sa carte de vizită. Dacă este foarte bună, este foarte bună. Dacă nu, nu. E atît de simplu. Puțin mă interesează pe mine cine a fost și ce a făcut Alexandre Dumas. Putea fi și cerșetor. Și nici nu vreau să știu. Am citit însă întreagă sagă d’Artagnan de atîtea ori că am și uitat numărul. De ce? Pentru că este o carte foarte, foarte bună. Asta este literatura care nu are nevoie de purtători de cuvînt. În ziua de astăzi trebuie să dai bairam ca să zică lumea că e bună cartea pe care ai scris-o.
Andra Tischer: Ai participat la vreun concurs literar? Sunt ele rampe de lansare pentru scriitori?
Victor Chircu: Da, am participat. Pînă nu am mai participat. După un astfel de concurs am făcut un experiment. După ce au fost anunțați cîștigătorii și publicate online toate textele care au participat, le-am tipărit la imprimantă și le-am dat nepoată-mii să le citească și să facă ea un clasament. Fără să știe care e a mea. Anonime toate. Era clasa a cincea pe atunci. Povestea mea a clasat-o pe 5 sau 6 din vreo 20, îmi amintesc. Dar a ținut să îmi precizeze ceva despre cea care fusese clasată pe locul întîi în concurs și acoperită cu laude. ”Ce e mizeria asta? A fost acceptată în concurs? Și noi la școală scriem compuneri mai bune.” Și e clasa a cincea. Nu are însă gîndirea alterată de curentul contemporan de literatură din asta scrisă între două emisiuni de scandal la televizor. Are în schimb o bibliotecă plină, de la clasici pînă la literatură contemporană bună. După ce clădește fundația are timp berechet să facă infuzii de postări de Facebook cu pretenții de roman foileton. Cît despre concursurile literare ca rampe de lansare pentru scriitori, nu am vreo părere. Probabil că pot fi.
Andra Tischer: Ce șanse are în ziua de azi un scriitor să fie publicat de o editură mare?
Victor Chircu: Să scrie bine este o noțiune relativă. Trebuie fie să scrie ce se publică, adică să se încadreze în curent, fie să aibă norocul ca celui care îi citește manuscrisul să îi pice cu tronc atît de tare încît să riște să îl publice și după aceea să vadă dacă a meritat riscul sau nu. Și, bineînțeles, că dacă ești cunoscut pe Facebook, unei edituri îi este mult mai ușor să îți accepte manuscrisul și să îl publice.
Andra Tischer: Sunt mulți scriitori „în vogă” astăzi, dar citiți doar de o anumită categorie de lectori, mă gândesc la romanele „feminine”. Cum explici priza pe care o au la public?
Victor Chircu: Simplu. Pentru că spun femeilor ceea ce femeile vor să audă. Nu este nicio enigmă în asta. Romanul de dragoste și filmul de dragoste este înscris în codul genetic al femeii așa că nu e niciun mister că femeile reacționează pozitiv și adulativ la genul ăsta de literatură. E și firesc să fie așa. Nu e nimic ieșit din comun. Problema este alta. Cît de sincer este autorul care scrie așa ceva? Adică o face pentru că simte că trebuie să scrie asta sau o face doar pentru că îi place atenția pe care o obține de la cititoare? Nu că ar fi ceva neapărat rău în asta, cărui bărbat nu îi plac admiratoarele? Există însă în cazul acestor scriitori o nuanță literară destul de clară, scrisul ca necesitate sau scrisul ca scop. Din păcate, mulți o emană pe cea din urmă.
Andra Tischer: Mai e ceva de făcut sau ne lăsăm de scris?
Victor Chircu: Cine scrie, scrie, cine nu, nu. Am renunțat să mai încerc să public după 10 ani de încercări și patru romane trimise pe la edituri și respinse cu brio. Le-am dat foc și am încetat să mai încerc. Acum mai scriu doar povești scurte pe care le public cîteodată pe pagina mea de internet. Perseverența este admirabilă, dar toate au o limită. Și la un moment dat obosești. Mă limitez la a scrie atunci cînd am o idee pe care o consider bună și din care cred că poate ieși o poveste bună și atît. O scriu, o corectez, o public pe pagină și gata. Fiecare cu norocul lui. Pentru că, ca în orice altceva, este nevoie și de un dram de noroc. Iar pe ăla ori îl ai ori nu îl ai.
Andra Tischer: Mulțumesc pentru timpul tău, Victor!
Victor Chircu: Cu drag!
Citiți și Ceasul, de același autor.
