Tot citind și citind, am dat peste acest interviu al lui Mihail Sebastian cu Tudor Arghezi, la el acasă – de altfel, se numește ”În intimitatea lui Tudor Arghezi” și îl puteți citi în întregime AICI. Mi-a plăcut o replică: ”Dar eu nu scriu „pentru cineva”. Scriu pentru mine — şi atâta tot. Cititori? Nu cunosc. Cunosc cel mult cumpărători de cărţi. Şi nu stimez pe nimeni pentru cât a cetit, ci numai pentru cât a trăit. Oamenii realizează uneori o individualitate prin viaţa lor, niciodată prin lectura lor. Dacă totuşi, însă, mă gândesc la cineva în legătură cu scrisul meu, nu mă gândesc decât la un om anumit, care ar întruni anumite clape de sensibilitate extremă. Pe mine mă interesează extremele: starea serafică şi starea abjectă. Aş vrea să-l împac pe omul acela.”
Ei, apoi mi-am amintit de o poezie pe care am citit-o într-un Almanah de pe vremuri, „Scânteia” parcă, în orice caz, de prin anii în care intelectualii erau la mare preț, ca și azi, însă cu condiția să nu deschidă gura. Arghezi i-a dat titlul „Instigatorul”. Nu e vorba despre serafici, desigur, ci mai degrabă despre abjecți, care s-au înmulțit atât de mult încât înăbușă, precum buruiana, orice plantă care tinde spre soare și ea, în atâta întindere de pământ. Iată:
Stăpâni de teapa asta, la moşul meu şi tata,
Stăteau de frică smirnă şi le scoteau privata.
Ţângău-acela vânăt, care-altădată de ruşine
Ascuns pe după hârburi, te judecă pe tine?
Care-ţi lingea ciubota, călare şi copita
Să-ţi dea acum o mămăligă, pe-ascuns, cu miluita?
Şi stârpitura asta să-ţi cântărească graiul,
Să-ţi ia din mâini cimpoiul, duminica şi naiul?
El, viermele, limbricul, el, gângavul, pelticul?
Un surd te-nvaţă scripca; un şchiop pe loc-bătuta:
De unde mă-sa iese pricepere atâta?
Când unul nu aude şi maţele de-abia
Şi le întinde altul, în cârpe, pe saltea?
Ia furca, taică-n mână, şi-ascute-i bine dinţii
Şi apără-ţi odrasla, de ţi-ai uitat părinţii!
În primul rând, să stabilim două lucruri: nu facem politică, n-avem niciun fel de legătură cu lumea „de sus” și nu vorbim pro domo, ci mă refer la niște fapte cu caracter general, și, mai mult, cu caracter istoric, încercând să ajung la cauzalitatea și esența unor fapte care se petrec acum în societatea românească, atât de agitată, atât de (demult) bulversată.
Nu știu cât sunt „cu picioarele pe pământ”, dar trăiesc în lumea oamenilor simpli, de unde realitatea se vede altfel. Trebuie să fiu sinceră, totuși, și să spun că admir elanul, forța credinței și optimismul oricărei mișcări care se încheagă din inițiativa unor oameni extraordinari, intelectuali născuți și nu făcuți.
Suntem o țară în care istoria s-a consumat între două limite, pe de-o parte despotismul, adaptat fiecărei epoci după chipul și asemănarea regimului politic, pe de altă parte supunerea, servilismul celor din pătura de jos, atitudini rămase constante până în ziua de astăzi.
Desigur, nu mai vorbim despre tiranie, dictatură sau forme exacerbate de manifestare a puterii, ci de conceptul de autoritate, care e, Dumnezeule, încă foarte prost înțeles la români. Între cele două categorii, parveniții, cei caracterizați printr-o capacitate de adaptabilitate superioară, (asemeni nevertebratelor care se agață de firul de pai spre a se sustrage catastrofei, diluviului), abandonând orice fel de principii și valori în ascensiunea lor către vârful societății. Care vârf? Cel de putere, nu acela care ar fi îndrituit intelectual, moral sau spiritual.
Suntem încă țara în care visul societăților civilizate ca intelectualii/tehnocrații, în tot cazul, oamenii cu studii, prin urmare cultivați din toate punctele de vedere, să fie categoria socială menită să conducă destinul colectivității, rămâne nu doar necunoscut, ci și imposibil de atins.Principii? Valori? Lumea preferă spectacolul, pentru că o pâine ți-o dă vecinul, de pomană, iar de unde nu curge, pică, și atunci, de ce să ne mai prevalăm de educație ca de o forță capabilă să schimbe umanitatea?
Disonanța dintre scopul comun pe care toți indivizii unui popor ar trebui să-l aibă – evoluția (socială, spirituală, morală, culturală) și metehnele structural, organic întipărite în mentalitatea oamenilor este, după părerea mea, insurmontabilă. Suntem încă în țara în care fanariotismul se manifestă în toată splendoarea lui, sub mantaua nevinovată a modernității, care, vezi bine, se potrivește firii noastre ca nuca în perete.
Cu alte cuvinte: nu există individ ajuns într-o funcție de conducere care să nu acționeze represiv, sub orice formă, împotriva subordonaților inconfortabili. Aveți dreptate, excepțiile întăresc regula.
La noi, dacă judecăm drept după ce privim peste tejghea, nu există co-, există doar „eu”, iar cei care se pun contra curentului sfârșesc, de obicei, prin a fi anihilați. Nu contează nemulțumirile lor, care, în fond, ar putea fi utile în îndreptarea/îmbunătățirea lucrurilor, contează doar status quo-ul celor de sus, care trebuie să rămână neschimbat.
Zaharia Trahanache e în toți, să avem „puțintică răbdare”, ne spune Caragiale prin vorbele acestui personaj, și exact așa am rămas, răbdători și înțelegători. Cum că aceia care ne conduc (nu mă refer la politică, repet, ci la toate, dar toate domeniile în care există acest raport între structurile de conducere și angajați) dețin secretul absolut al facultății de a conduce.
Nu există, cred, sau, dacă există, sunt gata să accept opiniile oricui, vreun caz în care vreun angajat revoltat să nu fi fost pus la punct într-o manieră mai mult sau mai puțin discretă. Nu tam-tam-ul contează, ci „amendarea”, descalificarea, etichetarea, suflatul în ceafă, junghiul din coaste etc.
Am în jur oameni care suferă destul de serios de „sindromul angajatului nedreptățit”, care stau la serviciu peste normă fără să primească măcar vreun mulțumesc (că doar e la mijloc binele afacerii, nu?), pe principiul „dacă mie îmi merge bine – zice șeful – atunci și vouă vă merge bine”, doar că „binele” acesta nu se prea arată niciodată la față, mai mult se cam ascunde sub preșul de la intrare, oameni care mor efectiv datorită acelui înfricoșător „burn out” (epuizarea la locul de muncă), sau oameni care preferă să emigreze, în speranța unei echități sociale și materiale. Dar se vede că, la noi, șeful se naște șef, iar principiul acesta devine unul de „drept divin”, așa cum se alegeau domnii pe vremea despotismului medieval.
Suntem rudimentari în ceea ce privește mentalitatea de a conduce, oricâtă școală, oricâte cursuri de pregătire în domeniu ar face unii, rămân străini de ceea ce înseamnă colaborarea, spiritul de echipă, solidaritatea, empatia.Acel har de a face ca lucrurile să meargă un pic mai bine și pentru celălalt.
Sunt variațiuni de mici (mă refer la calitățile morale și de educație) dictatori care trebuie să aibă ultimul cuvânt, frecându-și de bucurie mâinile când îi fac o farsă – pe față sau prin dos – angajatului, mai ales prin dos, pentru că fățărnicia merge mână în mână cu caracterul autoritar, celui care slujește pentru buna lui stare. Un chioșc în gară să aibă pe mână, și acolo trebuie să facă pe nebunul, iar asta e atmosfera cam în tot locul, indiferent de câte trepte urcăm în ierarhia „stăpânitorilor” sau câte covoare roșii se aștern în fața lor.
Până când va exista această mentalitate, „las că te pun eu cu botul pe labe, dacă mai cârtești”, vom rămâne, dragii moșului, în același loc, cu aceleași proaste obiceiuri, aceleași salarii din care fiecare șef trage cât poate, aceleași taxe aproape sufocante, aceiași obraznici care au impresia că sunt Dumnezei și să știu să cântărească munca pe care ei înșiși nu sunt în stare s-o facă. Oameni cu minte puțină și educație pe sponci, urâți suflet și la căutătură…
Vom rămâne o societate frântă în clase sociale care se dușmănesc, se disprețuiesc, ironizându-se grotesc pe la televiziuni. Era să zic un circ, dar aș dezonora tagma, Circul se face cu artiști, e o meserie nobilă, pe când bâlciul s-ar potrivi mai bine.
Citiți și despre George Crețianu
