<p>Venind spre cabinet, mă descopeream, cu fiecare pas înainte, sfârÈit, devitalizat, îmi simÈeam trupul atârnând în strânsoarea hainelor Èi înaintam năuc, neputând să-mi explic greutatea cu care îmi târam picioarele sau forÈa indicibilă care mă trăgea spre pământ. Cred că eram foarte obosit, dar senzaÈia nu radia fizic, ci venea din interior, din straturi pe care oricât le-aÈ fi răscolit cu mâinile goale nu le puteam descoperi, atât erau de bine ascunse – atât le ascunsesem de bine… <em>Mă domină ceea ce simt, nu ceea ce gândesc,</em> spunea Octavian Paler, Èi mă preocupam acum să-mi ascund tristeÈea, pentru că urma o zi în care trebuia să fiu al meu, pentru alÈii care aveau nevoie de mine mai mult decât aveam eu. Mă gândeam la noi Èi la tot ceea ce se întâmplase în aceÈti din urmă patru ani. N-am Ètiut decât să îi rup sufletul. Sau cel puÈin la asta ajungeam de fiecare dată. AcelaÈi impuls ticălos de care nu mă puteam feri, orice aÈ fi făcut. Întrerupând orice legătură cu ea, aveam momente când aÈ fi vrut-o înapoi, dar niciodată pentru mai mult decât puteam să duc… voiam pur Èi simplu să fie acolo, printre rânduri, dincolo de baricadele pe care le-am ridicat în mine Èi împrejurul meu, aÈteptând cuminte, nemiÈcată, să îi simt vibraÈia nematerializată în vreun fel. Era senzaÈia aceea de confort pe care Èi-o dă prezenÈa unui peÈte în acvariu – nu pui mâna pe el, dar îÈi place să îl priveÈti. ÎÈi plac toate culorile lui pe care Èi le exhibă nestingherit, îÈi plac toate stările lui, inclusiv când se ascunde în nisip sau în cotloanele micuÈului castel din piatră roÈiatică, îÈi place să îi urmăreÈti dansul prin apă – dar în acelaÈi timp Ètii că dacă l-ai Èine în mână i-ai putea face rău, s-ar putea sufoca trăgând prea mult aer sau l-ai putea scăpa, zbătându-se prea mult… N-avusesem puterea nici măcar să îi spun: <em>Iartă-mă, femeia mea</em>…</p>
<p>Acum că mă sunase, trebuia s-o văd. Era pentru mine însumi teribilă provocare… Îmi cerea ajutorul Èi urma să ne prefacem că între noi lucrurile erau aÈezate în rama unei relaÈii profesionale, terapeutice. Glasul ei mi se păruse din cale-afară de precipitat, ceva o neliniÈtea, mă temeam că revenise psihoza Èi mi se risipeau toate Èansele de a o vedea revenită la realitate… la <em>realitate</em>? Care dintre realităÈile în care era egal captivă era cea adevărată, cea autentică, cea în care era Ea? Mă silisem s-o aduc în <em>realitatea</em> aceea pe care sinucigaÈii o părăsesc cu zâmbetul pe buze, Èi nu mă gândesc la cei comuni, ci la acei oameni superiori care Èi-au dorit Èi chiar Èi-au construit lumi paralele în care să evadeze, Èi câte cazuri! Aproape că nu există un scriitor sau vreun om de ÈtiinÈă să nu-Èi fi dorit să iasă cu totul din lumea în care totul se scoate la mezat, trecutul, viaÈa, soarta, unde timpul Èi spaÈiul ascultă de legi stricte, ca Èi societatea care te închide între filele unei cărÈi scrise de un cabotin… AjunÈi narcotici, alcoolici, marii neînÈeleÈi pe care viaÈa asta despre care vorbesc i-a trântit cu minte prin praful deÈertăciunii m-au făcut să înÈeleg Èi să accept existenÈa reală a dorinÈei de evadare, de libertate, singura Èansă la descătuÈare Èi fericire. Èi totuÈi, suntem constrânÈi de propria noastră fiinÈă, de propriul nostru corp (tragic paradox) să ne târâm jalnic oasele prin lumea asta care ne cântăreÈte fiecare gest Èi ne măsoară fiecare privire, fiecare oftat, ne trage mereu ocheade ca s-o simÈim mai bine respirându-ne în ceafă, ca un <em>memento mori</em>… Mult timp nu reuÈisem să înÈeleg cum de nu se poate desprinde, cum nu putuse reveni la ceea ce fusese cu puÈini ani în urmă, Èi eram conÈtient că pentru ea rămăsesem cer Èi mormânt…</p>
<p>Mă aÈtepta în vestibul, era pierdută, se uita prin mine cu un aer atât de natural încât părea vie, pentru că era aprinsă într-o vibraÈie continuă, frământa în mâini o eÈarfă roÈie de mătase cu care nu Ètia sau nu găsea ce să facă, Èi-a scos pe jumătate paltonul Èi l-a tras energic înapoi, ca Èi când îi era foarte frig (sau foarte frică) Èi s-a apropiat de mine, credeam că îÈi doreÈte o îmbrăÈiÈare; în faÈa mea, m-a cuprins într-o privire sleită, aproape cum stăteam de ea am simÈit în vocea ei un plâns recent, aproape cald, stăpânit Èi acum cu greu… <em>Mi-am dat seama… mi-am dat seama… acum Ètiu</em>… puÈinele cuvinte pe care le repeta întruna se legau ca Èi când le-ar fi recitat în minte de mii Èi mii de ori, în febra revelaÈiei păreau o izbăvire, o litanie, un descântec cu care alunga demoni nevăzuÈi arzându-i sufletul până în ultimele bolgii, era în felul în care le rostea, aÈa cum i se prelingeau din suflet, ceva ciudat însă, nu era bucurie, nu era tristeÈe, era mirare Èi un sentiment al neputinÈei, mi-am amintit pe loc de scenele în care oamenii luau foc de vii Èi nu puteau decât să-Èi urle clipele din urmă Èi luciditatea, conÈtienÈi că nu pot face nimic pentru a se salva. Au trecut clipe grele, caustice, până am găsit cheia Èi, în clarobscurul camerei, am înaintat amândoi, ca niÈte păpuÈi mecanice, fără să ne atingem, fără un cuvânt, ca Èi când sufletele noastre n-ar fi fost unite în aceeaÈi flacără pârjolitoare, eu m-am îndreptat către fotoliu, cu paÈi egali, ea a ocupat sofaua în grabă, ca Èi când s-ar fi temut să nu piardă locul sau ar fi vrut să se ferească de ceva care o agresa, ca într-un coÈmar… <em>azi nu vreau să stai cu faÈa la mine Èi nu vreau să văd nicio lumină, nicio lumină, te rog fă lucrul acesta pentru mine, azi mă dor ochii Èi lumina îmi amplifică durerea de cap</em>… Somatizase, aÈadar, furtuna din interior Èi acum se resimÈea acut, cred că suferinÈa fizică nu putea fi decât pe măsura celei ascunse, care-Èi cerea ardent ieÈirea în afara ei. Întinsă pe pat, din unghiul din care o urmăream fără să ne întâlnim privirile, continua să fie agitată, pentru că genele i se împreunaseră într-un joc tremurat, spasmodic, îÈi muÈca buza de sus cu nervozitate, pe gâtul lung ÈuviÈele de păr răzvrătite croiau fantomatice cărări, pieptul urca Èi cobora într-un tempo neregulat, rochia de mătase verde îÈi răzleÈise volanele Èi îi dădea un aer neîngrijit, nefiresc pentru ea, de întomnare sălbatică… Am simÈit că îmi revin încet, încet, forÈele, pentru că asta mi se întâmpla de fiecare dată când aveam de-a face cu cineva care avea nevoie de ajutorul meu, profesional sau amical, se isca în mine o putere extraordinară de a ieÈi la suprafaÈă pentru a-l trage pe celălalt la liman. Trebuia să preiau controlul Èi s-o aduc în apele mele curate Èi limpezi ca să se poată liniÈti, ca să mă pot liniÈti.</p>
<p>– Vrei să-mi spui tu singură ce s-a întâmplat, sau vrei să te întreb eu, ca să ai timp să reflectezi, să-Èi aduni cuvintele Èi să mi le dai, să-mi dai mie tot, ca să te eliberezi?</p>
<!-- WP QUADS Content Ad Plugin v. 2.0.92 -->
<div class="quads-location quads-ad1" id="quads-ad1" style="float:none;margin:0px 0 0px 0;text-align:center;">

</div>

<p>Calmul vocii mele, semi-întunericul, pacea pe care o transferam prin puterea minÈii asupra ei, liniÈtea deplină au îmbrăcat-o ca într-o haină de catifea albastră, moale, Èi a început să respire, la început greu, din coÈul pieptului, apoi din ce în ce mai rar, mai profund, tremurul feÈei s-a potolit, vena de pe frunte Èi-a netezit pulsaÈiile Èi am observat cum se destinde, cu fiecare muÈchi, cu fiecare cută a pielii, era din nou dincolo, o simÈeam cum alunecase aproape definitiv, iar călătoria asta îi desenase pe chip o dulceaÈă inefabilă, trădată de o singură cută care îi împărÈea fruntea în două lumi… AÈteptam să înceapă să vorbească Èi mi-am Èinut respiraÈia, să n-o întrerupă nimic, pentru că fiecare cuvânt venea din adâncuri numai de ea Ètiute… Èemineul dădea fiecărei clipe alură de caramel topit, Èi ele se desfăceau între noi ca niÈte flori de lotus, până când am simÈit că aÈteptarea se transforma, fără grabă, într-o stare de relaxare totală, mai larg, mai departe, la marginea…</p>
<p><img class="alignleft size-full wp-image-5388" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2019/01/3d8c1f324d5b2d9552c1ae8348bfd228.jpg" alt="" width="564" height="704" /></p>
<p>Am închis ochii Èi am văzut-o, ca ultima oară, în valurile care croiau pe Èărmul mării veÈminte alburii de spumă, râdea cuprinsă de frenezie, cu capul pe spate, cu umerii goliÈi de straja rochiei albastre de voal, lovind apa viguros cu picioarele, ca Èi când ar fi vrut să se apere de ele, era furtună Èi răsărit de soare în toată fiinÈa ei, îÈi prinsese în mâini, deasupra Èoldurilor, poalele rochiei Èi cânta o melodie pe versurile Cameliei Radulian, mi se pare ”Mi-e teamă, respirând, să nu ucid/ Secunda asta, veÈnic trecătoare/Să nu te pierd, mă osândesc să-nchid/ Pe veci, în mine timpul, cu zăvoare…”. M-a tras de mână după ea Èi îmi făcea semn către pescăruÈii din zare, pe care-i îngâna: <em>sunt liberi, sunt liberi, uite-te la ei cum vin Èi pleacă, sunt liberi, sunt liberi!!! Astăzi o să scriu în jurnal, Èi tu o să-mi aduci aminte negreÈit (îÈi dusese mâna la inimă într-un gest teatral, de Ifigenie) că marea e singura fiinÈă capabilă să îi redea omului dreptul de a fi, doar ea respiră, expiră libertate prin toate valurile, la nesfârÈit, doar ea ne poate judeca în veci! Ai mai văzut vreodată atâta senin, atâta cer, atâta soare, numai pentru noi doi?</em> AdoraÈia ei pentru litoral experimenta, la malul mării, formele nebuniei, dar era o nebunie creatoare, pentru că întotdeauna se întorcea acasă cu caietele doldora de amintiri din viaÈa aceea frumoasă Èi liberă de orice prejudecată. <em>SimÈi marea?</em> mă întrebase într-o seară printr-un mesaj trimis de pe litoral Èi aÈ fi vrut să îi spun că simt tot ceea ce simte Èi ea, de o mie de ori mai puternic, pentru că venea de la ea… Numai seara o împovăra cu tristeÈi obscure Èi cădea într-o stare densă de melancolie, sfârÈită într-o muÈenie stranie, de pasăre de lut cu chipul colorat, dar fără glas… Seara rememora pagină cu pagină iubirea noastră Èi toată suferinÈa i se întorcea în minte, dinspre emoÈiile sedimentate în adâncul sufletului Èi nu mai putea scoate nici un cuvânt, doar ochii, ochii spuneau atât de multe, când juca lumina în picături albastre… Îmi aduc aminte că am rămas fără replică la telefon, când mi-a spus (din VeneÈia mă sunase): „Nu există clipă de fericire pe care să n-o fi plătit cu cea mai neagră amărăciune Èi totuÈi nu pot scăpa de fantoma asta, de iubirea asta letală care mă bântuie de atâta vreme Èi mi-a legat picioarele, cum se leagă caii în câmp, să nu poată fugi departe. De ce iubim tocmai când nu mai putem iubi?”– Èi nu puteam concepe neputinÈa ei de a se salva, oricât ar fi încercat, oricât aÈ fi încercat s-o vindec de ea, chiar dacă nu era lucrul pe care mi l-aÈ fi dorit vreodată…</p>
<p>Mă uitam la ea, pierdută în vise, nu scosese o vorbă, dar cuvintele ridicaseră în ea stâlpi gigantici în miÈcătoarele nisipuri… trecuse bine de jumătatea de oră îngăduită, focul pâlpâia sleit Èi tăcerea ameninÈa să se transforme în semne de întrebare, Ètiam că am alunecat Èi eu pentru momente bune în lumea ei de unde adusesem Èi seninul Èi furtunile prin care trecuse fără să se poată debarca, fără să poată ancora la Èărmul liniÈtii regăsite, dar mi se părea târziu acum, se înnoptase Èi senzaÈia de amorÈeală din picioare devenise o certitudine dureroasă… M-am ridicat Èi agenda s-a desprins din poala mea, cu tot cu cana de cafea, spărgând în tunete încăperea, acum trebuie că s-a trezit din visare, e atât de liniÈtită încât n-a auzit zgomotul acesta infernal, sau nu mai vrea să-mi povestească, acum că s-a regăsit?</p>
<p><img class="size-full wp-image-5387 aligncenter" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2019/01/44cb17e95884bbc2cdfa92a5390fc589.jpg" alt="" width="500" height="648" /></p>
<p>N-aÈ fi vrut să mă apropii Èi totuÈi, fatidic, voiam s-o ating, s-o scutur cu toată puterea, să-Èi deschidă ochii, veselă sau tristă, nu mai conta, să râdă sau să plângă în hohote, isteric, să arunce toată tristeÈea în focul care desena umbre pe faÈa ei acum întoarsă. Lângă pleoapă, o lacrimă îÈi uscase sarea Èi presărase urme de zăpadă pe catifeaua mohorâtă a pernei. Pe gât, pandantivul cu smaralde îÈi juca în valuri amăgitoarele ape, încremenit pe pieptul nefiresc de alb, pierdut în valurile de mătase verde ca un Èărm uitat, iar eÈarfa roÈie îÈi îngropase sângele între firele covorului, parcă dorindu-Èi să se-ntoarcă acasă, pentru o ultimă fluturare, de adio, în mâna care o scăpase, inertă… Voiam să îi spun ceea ce repetasem de mii de ori, neobosit: <em>Iartă-mă, femeie a mea…</em></p>
<p>CitiÈi Èi <a href="https://bel-esprit.ro/ascult-gershwin-si-o-iubesc-mai-mult-ca-niciodata/">Ascult Gershwin Èi o iubesc mai mult ca niciodată.</a>..</p>
<p data-start="295" data-end="654"><strong data-start="300" data-end="355">Excerpt in English – for our international readers:</strong><br data-start="355" data-end="358" /><strong data-start="358" data-end="399">Why Do We Love When We No Longer Can?</strong><br data-start="399" data-end="402" /><em data-start="402" data-end="654">Sometimes love arrives not with flowers, but with silence. Not when we are ready, but when we are undone. It sits beside our tired hearts and asks nothing — only to stay. Perhaps we don’t fall in love late, but only fall truly when the noise is gone.</em></p>
<p data-start="656" data-end="897"><em data-start="656" data-end="897">This article explores the paradox of loving when we thought we had nothing left to offer. It reflects on emotional fatigue, timing, memory, and the unexpected beauty of vulnerability rediscovered when everything else seems to have run dry.</em>
<div class="saboxplugin-wrap" itemtype="http://schema.org/Person" itemscope itemprop="author"><div class="saboxplugin-tab"><div class="saboxplugin-gravatar"><img alt='Bel Esprit' src='https://secure.gravatar.com/avatar/c6a43d7836c1925ef415e5b4d05699658693ab9be99769b4054ed02753525662?s=100&#038;d=mm&#038;r=g' srcset='https://secure.gravatar.com/avatar/c6a43d7836c1925ef415e5b4d05699658693ab9be99769b4054ed02753525662?s=200&#038;d=mm&#038;r=g 2x' class='avatar avatar-100 photo' height='100' width='100' itemprop="image"/></div><div class="saboxplugin-authorname"><a href="https://bel-esprit.ro/author/bel-esprit/" class="vcard author" rel="author"><span class="fn">Bel Esprit</span></a></div><div class="saboxplugin-desc"><div itemprop="description"></div></div><div class="clearfix"></div><div class="saboxplugin-socials "><a title="User email" target="_self" href="mailto:p&#099;&#111;&#110;&#099;urs&#064;&#121;aho&#111;&#046;c&#111;&#109;" rel="nofollow noopener" class="saboxplugin-icon-grey"><svg aria-hidden="true" class="sab-user_email" role="img" xmlns="http://www.w3.org/2000/svg" viewBox="0 0 512 512"><path fill="currentColor" d="M502.3 190.8c3.9-3.1 9.7-.2 9.7 4.7V400c0 26.5-21.5 48-48 48H48c-26.5 0-48-21.5-48-48V195.6c0-5 5.7-7.8 9.7-4.7 22.4 17.4 52.1 39.5 154.1 113.6 21.1 15.4 56.7 47.8 92.2 47.6 35.7.3 72-32.8 92.3-47.6 102-74.1 131.6-96.3 154-113.7zM256 320c23.2.4 56.6-29.2 73.4-41.4 132.7-96.3 142.8-104.7 173.4-128.7 5.8-4.5 9.2-11.5 9.2-18.9v-19c0-26.5-21.5-48-48-48H48C21.5 64 0 85.5 0 112v19c0 7.4 3.4 14.3 9.2 18.9 30.6 23.9 40.7 32.4 173.4 128.7 16.8 12.2 50.2 41.8 73.4 41.4z"></path></svg></span></a></div></div></div>