<p><strong>Sache sau viaÈa ca învăÈătură de minte</strong></p>
<p><strong> </strong><em>din ciclul „</em>Iubirea la vârsta a treia”</p>
<p><em>din care a mai apărut volumul<strong> „</strong></em>Fontana di Trevi<strong><em>”</em></strong></p>
<p><strong> </strong>De când erau împreună Sache abia scosese o vorbă. Tăcuse, ascultase. De băut nu băuse cine ştie ce. Acum îi venise rândul să povestească. Aşteptau să spună ceva. Ceva care să sune a scuză, „Ètiţi, măi fraţilor, nu prea mă pricep“, „Ce să vă zic&#8230; viaţa mea a fost aşa, că nu prea am ce povesti“… Stăteau. Se uitau la el. Nu-l cunoşteau. Numai Dorin îl ştia mai demult fără să poată spune că sunt prieteni.<br />
Sache nu vorbea niciodată despre el.<br />
&#8211; Sache, pe tine cine te-a învăţat să taci?<br />
&#8211; Viaţa prietene, viaţa.<br />
Din nou linişte. Sergiu nu avea pace:<br />
&#8211; Nu vrei să ne povesteşti ceva?<br />
&#8211; O poveste de iubire?<br />
&#8211; Dacă se poate…<br />
&#8211; Odată, pe când aveam optsprezece ani…<br />
&#8211; Nu prima, ultima, aşa a fost înÈelegerea.<br />
&#8211; Tocmai. Murise o mătuşă. Mama avea spaimă de înmormântări. Am fost trimis să reprezint familia. Prima înmormântare. Nu Ètiam ce trebuie să fac dar mama a fost de părere că sunt băiat deÈtept Èi o să mă descurc. Cu moartea omul se învaÈă repede, obiÈnuia tata să spună Èi mama nu îi ieÈea din vorba. Nu aveam rude şi în afară de mormântul unui bunic în provincie nu mai fusesem prin cimitire.</p>
<p>Oare înÈelesese Sache ce aÈteptau de la el ? Sergiu simÈi neliniÈtea, încercă să dezmorÈească atmosfera:</p>
<p>&#8211; E ceva comun între o îmormântare Èi prima întâlnire ? Florile.</p>
<p>&#8211; În cazul ăsta, lucrul comun e „prima oară.”</p>
<p>Sache se aÈeză în scaun, continuă povestea. Nu ar auzea ÈuÈotelile din jur ?</p>
<p>&#8211; Eram într-o capelă la Belu, între rude necunoscute Èi altele, pe care nu le văsusem de ani de zile. Dacă m-ar fi strâns pantofii, la fel m-aÈ fi simÈit. Eram dator să fiu trist. Nu puteam. Mi-o închipuiam sub capacul sicriului pe mătuşa. Cu ochii închişi şi mâinile încrucişate pe piept. Murise de inimă, noaptea. Faţa nu trăda nici o suferinţă. Cei care o spălaseră şi o aranjaseră ştiau reţeta. Fac să dispară durerea şi spaima oamenilor care trec dincolo. Păstrază chipul morÈii numai pentru ei. Un secret profesional. Cei din jur nu erau, nici ei, din cale afară de trişti. Numai verişoara. Îşi ascunsese ochii umflaţi de plâns sub o voaletă de dantelă neagră. Mă puseseră lângă ea, semn că eram o rudă apropiată. După cât de rar ne vedeam, nu aveam acest simţământ. Purtam pentru prima oară un costum de stofă neagră, tăiat de nea Sandu, croitorul de pe strada noastră. Costumul îl comandaseră ai mei pentru alte festivităÈi. Intrasem la facultate. Părinţii îşi închipuiau că de acum încolo viaţa, &#8211; măcar a mea că a lor, vai Èi amar &#8211; va fi o lungă sărbătoare în care lumea şi petrecerile or să stea la coadă să mă aibă oaspete.<br />
Afară stăpânea soarele Èi căldura. Din locul în care ne aflam, puteam vedea, prin uşa deschisă, în lungul aleii, până la poarta cimitirului. Razele amiezii răzbăteau prin frunzişul des acoperind pavajul cu o dantelă de lumină tremurătoare. Aşteptam să se termine. Ne înăbuÈeam. Abia se mai putea respira, dar nu era nici pe departe aşa de rău ca arşiţa de afară. Nu aveam scăpare. Trebuia să merg în spatele sicriului, până la mormânt. Deocamdată, aşteptam preotul. Erau mai mulţi depuşi în capelă, fiecare cu jerbe, coroane de flori, rude, sicrie împodobite sau simple, după cum erau rudele, cu sau fără dare de mână. Un spectacol fără cuvinte în care moartea juca rolul principal. Mirosea foarte tare a tămâie. Altfel, descompunerea în arşiţa verii nu ne-ar mai fi lăsat să tragem aer în piept. Cel mai rău era că nu se întâmpla nimic. La optsprezece ani răbdarea se termină iute. Nemişcarea resemnată mă sâcâia. Gulerul scrobit îmi julea pielea. Nu puteam să-mi lărgesc nodul la cravată. Nu se cuvenea. Promisesem mamei să fiu demn. La 18 ani fiecare minut pierdut e un veac. Ceilalţi erau calmi! Resemnaţi? Vecinătatea morţii ? Obişnuinţa? Nu Ètiam mare lucru despre viaÈă. Ce să mai zic despre sfârÈitul ei? Prin filme văzusem ceva. Acolo e altceva, altă lume, alÈi oameni, altă moarte.</p>
<p>Să fiu la Belu mă costase un film. Cinematograful era, pe atunci, ce e la bătrâni uitatul pe fereastră. Ecranul imens de pânză era locul în care vedeam ce se mai întâmplă “în lume”. Ne plăcea să credem că ce vedem e adevărat. Graniţele între basm şi viaţă sunt difuze. Cine ne putea lua în nume de rău optimismul? Nu Ètiam că ceea ce pentru tine este încrederea în viitor, se vede, la cei din jur, drept naivitate, îngâmfare, orbire.</p>
<p>Mă uitam în lungul aleii. La capătul ei, la intrare, o siluetă. NiÈte plete blonde, frumos pieptănate, o fustă până la genunchi, închisă la culoare, în pliseuri, cum era moda. Părul reflecta lumina dintre crengi, auriul se desluşea tot mai clar, pe măsură ce silueta se apropia. Era prea departe să pot citi trăsăturile feţei. Înota printre raze. Se apropia, devenea tot mai frumoasă, se lipea de imaginea ideală, cea pe care, eram convins, nu o s-o întâlnesc vreodată. Aşteptam să cotească pe o alee laterală şi contopirea realităÈii cu visul să se sfârÈească înainte de a începe cu adevărat. Silueta se apropia. Cu fiecare pas, inima bătea mai tare. Dacă va trece pe lângă capelă, voi pleca fără nici o explicaÈie. Voi urmări fiinţa care scosese toate speranÈele din sertarele unde stăteau ascunse, la pândă, aÈteptând cel mai mic motiv să îmi umple iar inima Èi creierul. Nici măcar nu Ètia că exist. DirecÈia paÈilor rămase neschimbată. Încă două-trei minute Èi o femeie cam de treizeci de ani, cu faţa ireal de netedă Èi ochii cât toată lumina soarelui de afară, intră în biserică. Vine lângă verişoara mea, îi spune ceva la ureche şi se aÈează lângă mine. Părul îi mirosea a iasomie, pielea braţelor şi a gâtului desena o linie luminoasă în jurul gulerului uşor răsfrânt al bluzei de satin. Răsufla încet, abia simţit. Puteam prinde într-un colţ al privirii ridicarea Èi scăderea pieptului, rotund, împlinit. Asudam. Scrobeala gulerului îmi dădea senzaÈia de rană vie la fiecare respiraţie. A început slujba. Nu eram în stare să înţeleg clar ce se spune. În drum spre groapă am lăsat capul în pământ. Îmi repetam, în gând, că este un păcat, dar ochii, mai încăpăÈânaÈi decât mine, rămâneau lipiţi de vârful pantofilor de antilopă din care se ridicau cele mai graţioase glezne pe care le văzusem vreodată. Am aruncat pumnul de ţărână peste sicriu, am atins, fără să vreau, braţul ei dezgolit. Atingerea epidermei îmi tăie carnea. Am înÈeles, în aceeaÈi clipă, că rana aceea nu se va vindeca. Ceremonia se sfârşise. Tremuram tot. Femeia s-a apropiat să îşi ia rămas bun. M-a prins de mână:<br />
&#8211; Te simţi bine, dragule?<br />
&#8211; Da!<br />
Nu am convins-o. M-a tras deoparte, şi-a scos una din mănuşi, a pus mâna pe frunte şi a exclamat îngrijorată:<br />
&#8211; Dar tu ai febră! Chiar atât de mult ai ţinut la Lilica?<br />
&#8211; Am ţinut, sigur că am Èinut. E prima înmormântare.<br />
Mi-a pus palma peste buze. Cât m-am putut urî atunci! Eram un puÈti depăÈit de evenimente.<br />
Fiinţa ei mi-a furat suflarea, gândurile şi visele din următoarele săptămâni şi luni. Nu ştiam cum o cheamă! Eram rude ! O rudă pe care nu Ètiam de unde să o culeg. Frumuseţea cerească întrebase de sănătatea mea ca şi cum ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Mâna moale, caldă, întârziase pe mâna mea. Mângâierea răsplătea toate chinurile îndurate în aceea zi. Degetul arătător îmi apăsase încheietura mâinii. Cu siguranţă, numai o iluzie.<br />
Verişoara a venit lângă noi, a pupat-o pe frumoasa rudă, m-a luat apoi de mână Èi ne-am urcat în maşină. Ea a mai rămas o clipă lângă o doamnă mai în vârstă, căreia îi explica ceva, arătând spre mine. Maşina a demarat şi imaginea cu părul blond ondulat de vântul uşor al după-amiezii s-a pierdut din oglinda retrovizoare. Am ştiut că mă îndrăgostisem. Era o hotărâre venită din adâncul sufletului şi trebuia să mă supun ei. Nu ştiam cine e, cum o chema, dacă era căsătorită sau nu, dacă avea copii sau nu. Iubeam.</p>
<p>Mulţi dau vina pe hormoni. Nu sunt atât de sigur. Iubirea e o autoincendiere. De câte ori m-am îndragostit au fost alte motive la mijloc. Nu are rost să le enumăr, mai ales că nu mi le amintesc pe toate. În aceea clipă am fost sigur că frumuseţea ei perfectă e cauza a tot Èi toate. Dragoste la prima vedere este o expresie nepotrivită aici. Pe măsură ce vremea trecea, am înÈeles, că atunci în capelă, am întors privirea spre intrarea cimitirului ca să mă îndrăgostesc. Am priceput că eram deja numai iubire pentru ea, mai înainte să fi trecut de poartă. Există lungimi de undă cosmice, predestinări, potriviri. NumiÈi-le cum vreÈi ! Cei care trăiesc asemenea experienţe aşteaptă mulţi ani, uneori o viaţă întreagă, să întâlnească o anume fiinÈă. Se gândesc la ea, construiesc în imaginaÈie, o desenează în minte, adaugă mereu amănunte, trăsături, o perfecÈionează. Cu cât trece mai mult timp, cu atât aceea făptură se întregeşte, capătă adâncime, detaliile se aprofundează. Devine o fiinţă cu suflet. Dacă se întâmplă s-o întâlneşti, nu e loc de îndoială. Dragostea la prima vedere este un lucru care necesită o pregătire îndelungă şi atentă.<br />
Au trecut mulţi ani, prea mulţi din aceea clipă. De văzut, n-am mai apucat să o văd.<br />
Cu toate astea m-a scos din multe necazuri. De câte ori se strângeau greutăţile, de câte ori simţeam că cei din jur nu mă înţeleg şi că nimic nu mai are rost, era alături de mine. Îmi închipuiam reîntâlnirea cu ea. Reuşisem să umplu această nouă întâmplare cu toate detaliile necesare. Era mult mai reală decât alte întâmplări concrete la care nu suntem atenÈi, nu ne implică, le tratăm cu indolenÈă, indiferenÈă, grăbiÈi să se termine mai iute, sau să ajungem acolo unde vrem să ajungem fără să ne pese de amănunte. Noaptea o visam. Mă trezeam pe jumătate fericit. Nu erau vise erotice. Erosul nu juca decât unul din rolurile poveÈti dintre noi doi. De cele mai multe ori luam micul dejun sau mergeam la plimbare pe o alee pustie. Îi plăcea să asculte. Când vorbea, avea întotdeauna dreptate. Nu că le-ar fi ştiut ea mai bine decât alţii. Nu era încrezută, dimpotrivă ! Ètia să pună întrebări care te făceau să găseşti singur răspunsul. Doi soţi care trăiesc de ani de zile împreună nu s-ar fi înÈeles mai bine ca noi. Principala trăsătură a unei astfel de legături e pacea, liniştea dăruită de zâmbetul, strângerea de mână sau sărutul dat în fugă înainte de plecare. Asta eram noi. Rar, foarte rar visam că o mângâi, o strâng în braţe sau că facem dragoste. Nu am avut niciodată nevoie de asemenea vise. Viaţa a fost destul de bogată în întâmplări. Nu mai era nevoie să le imaginez. Asta nu înseamnă că nu ne-am certat niciodată. Uneori nu ne întâlneam o perioadă mai lungă de timp. Da, au existat şi alte legături. Simţeam că le face concurenţă şi atunci o alungam. Nu era elegant, dar nu avem ce să fac. Odată era cât p-aci să ne despărţim definitiv.</p>
<p>Întâlnirea cu Elisabeta s-a produs, ca toate lucrurile importante din viaţă, dintr-o neînţelegere. Mi-a povestit la o cafea că ar fi partizana iubirii libere, descătuşate de povara obligaţiilor morale şi sentimentale. Iubirea e una, sexul alta. Asta era deviza ei. Ce poţi să înţelegi din asta când nu ai împlinit douăzeci de ani, şi imperiul feminin este pentru tine un teritoriu care abia urmează să fie cucerit. Sincer să spun, am crezut că o să ajung uşor în pat cu ea. Ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat, dar nu în sensul pe care mi-l închipuisem.</p>
<p>Dintre toţi colegii ei, care o admirau, pe care ea abia dacă îi băga în seamă, singurul pe care îl asculta, căruia îi punea întrebări şi mai ales de la care cerea ajutor, eram eu. În scurt timp devenisem de nedespărţit. După câteva săptămâni s-a mutat practic la mine. Nu ştiu ce şi-au închipuit părinţii, dar au acceptat-o, aşa cum era. Provenea dintr-o familie destrămată. Locuia cu mama într-un cartier nou, periferic, al Bucureştiului, iar casa mea era la zece minute de mers pe jos de facultate. S-ar putea ca asta să fi jucat un rol în hotărârea ei. Nu îmi vine să cred. Dormeam în acelaşi pat. Atât. Eram prea necopt pentru ea. Nu înţelegeam bine ce vrea să spună cu asta, dar efuziunile, declaraÈiile Èi chiar jurămintele nu îmi erau de nici un folos. Eram terenul pe care ea îÈi exersa exprimarea refuzului pentru a putea spune Da acolo unde credea de cuvinÈă. Èi acel „de cuvinÈă” nu mă cuprindea între literele lui. Tot încercând s-o conving de farmecele de bărbat şi de viitor mare artist am reuşit să mă îndrăgostesc Èi mai mult Èi mai adânc de ea. De la o iubire platonică cu o femeie frumoasă, perfectă, ascultătoare, tandră Èi plină de farmec, nimerisem într-alta, tot platonică, dar chinuitoare, aiuritoare, fără cap Èi fără coadă, sperând de dimineaÈa până seara ceva care evident nu se putea întâmpla. Unii bărbaÈi se pierd în aceste cazuri Èi nu se mai regăsesc niciodată. Devin alcoolici, consumă droguri, se masturbează până ajung să semene cu culoarea peretelui de care se sprijină să nu cadă de surmenare. Eu am ajuns afemeiat. Adică mă culcam cu cine se nimerea Èi cum spune povestea, la vârsta aia dacă nu se potriveÈte, până la urmă tot se nimereÈte. Orizontul meu sexual se lărgea, se tot lărgea dar cel sentimental părea într-o dezordine Èi o paragină din care nimic Èi nimeni nu îl mai putea scoate. Elisabeta a rămas până la capăt credincioasă devizei ei de viaţă. Eu am fost ani de zile pentru ea, Iubirea, iar ceilalţi Sexul.</p>
<p>De scos din necaz m-a scos tot ea, prima Èi singura mea iubire adevărată, cea căreia inima i-a rămăs fără să bată mai tare niciodată, credincios, atunci, aÈa cum avea să se întâmple Èi mai departe. Pe când eram cu inima zdrobită Èi cu studiul pentru examene rămas în urmă, de prea multă suferinÈă fără leac, am făcut, o vizită veriÈoarei, să îi cer ceva pentru mama. Cu o jumătate de oră înainte plecase Dina!<br />
&#8211; Cine e Dina?<br />
&#8211; Ei n-o ştii&#8230; doctoriţa&#8230; ai fost şi tu la ea&#8230;<br />
&#8211; Eu? Când?<br />
&#8211; Erai mai mic ! Maică-mea, fie-i ţărâna uşoră, te-a luat de mână şi te-a dus la ea să-ţi scoată amigdalele că ţi se înroşea gâtul în fiecare lună. Ai tăi erau speriaţi rău de tot.</p>
<p>&#8211; Nu mai ţin minte&#8230;<br />
&#8211; Ei nu&#8230; la înmormântarea Lilicăi ai vorbit cu ea&#8230;. am crezut că ai recunoscut-o.</p>
<p>Mi s-au înmuiat picioarele. Vorbisem cu o singură persoană.</p>
<p>&#8211; E cea mai frumoasă din familia noastră&#8230; mai ştie să se şi îmbrace&#8230; are gust, bani.</p>
<p>Dina ! Ce nume! O alintare? Nu puteam să-mi închipui de unde vine. Malvina, Carina, Tina, poate Dorina sau Daniela. Toate erau posibile, nici una sigură. După câteva săptămâni am avut telefonul şi adresa. De câteva luni locuia singură. Bărbatul fugise în străinătate, sau avusese un accident, ceva de genul ăsta. Nu avea copii.</p>
<p>Am sunat. Nu a răspuns. Dacă i-aÈ fi auzit vocea, m-aÈ fi făcut de toată băcănia. Dacă pentru Elisabeta eram necopt, cum i-aÈ fi părut ei? Cine eram Èi ce vroiam de la ea? Cine sunt Ètiam, ce vroiam chiar mai bine decât cine sunt. Mai departe? Cum să evit ridicolul? O să fiu iar un puÈti depăÈit de evenimente. Era cu cincisprezece ani mai mare. Când ai douăzeci Èi un pic, sau fără un pic, asta sună drept „o veÈnicie” în limbaj codificat. Eram rude. Ei Èi ? Nu o căutasem niciodată. Ne văzusem de două ori în viaÈă. Dacă nu era ea? Prostii. Avea vreun rost să o întâlnesc? Când mă gândeam că relaÈia cu Elisabeta mă dusese pe o stradă înfundată unde toate becurile erau arse Èi ieÈirile zidite, îmi venea inima la loc. Din cauza asta vroiam să o văd. Să îi cer ajutorul, sfatul. Era femeie cu experienÈă, Ètia ce e viaÈa. De ce nu o întrebam pe mama? Èi era era femeie cu experienÈă, Ètia ce e viaÈa Èi chiar dacă căsnicia cu tata nu era de pus în vitrină, învăÈase destule să îmi poate spune ceva cu cap Èi coadă.</p>
<p>Sache tăcu. Nu mai avea ce să spună ? Nu mai vroia ? Se uitau la el, el se uita la ei.</p>
<p>&#8211; Èi mai departe?</p>
<p>&#8211; Mai departe nimic. Mi-am scos la lumină tot felul de lucruri pe care credeam că nu le mai Èin minte. Nu Ètiu dacă a fost bine.</p>
<p>&#8211; EÈti bolnav? Supărat pe viaÈă? Nu e nici o nenorocire. Nu toÈi suportăm să ne uităm în oglindă după câte am făcut, am păÈit, am îndurat&#8230;</p>
<p>&#8211; Nu e vorba de asta. Voi priviÈi totul ca pe o distracÈie. Stăm Èi povestim. Suntem care mai de care mai interesanÈi. Am ascultat poveÈtile voastre. Aveau cap Èi coadă&#8230; a mea nu prea are de nici unele.</p>
<p>&#8211; Pune-i-le tu. Nu ne supărăm. Nu suntem aici să ascultăm poveÈti palpitante. Din astea avem parte, de dimineaÈă până seara, la televizor.</p>
<p>&#8211; Atunci, de ce vreÈi să aflaÈi povestea mea? Când mă ascult, îmi dau seama cât de nepregătit am intrat în viaÈă, cum m-am lăsat purtat de colo colo de cine se nimerea să aibă chef să îmi facă semn. ÈtiÈi&#8230; fiecare din noi are, dar nu toÈi ne dăm seama, un punct unde se poate pierde sau în care poate câÈtiga partida.</p>
<!-- WP QUADS Content Ad Plugin v. 2.0.92 -->
<div class="quads-location quads-ad1" id="quads-ad1" style="float:none;margin:0px 0 0px 0;text-align:center;">

</div>

<p>&#8211; Nu e vorba de nici un meci.</p>
<p>&#8211; Ba chiar de asta e vorba. Dacă nu se nimereÈte să fie aproape una de alta sau chiar identice, nu prea ai Èanse.</p>
<p>&#8211; Cine ?</p>
<p>&#8211; Cele două clipe capitale din viaÈa fiecăruia din noi. Aceea în care tu îÈi pierzi încrederea în oameni Èi cealaltă, când îÈi pierd ei încrederea în tine. Dacă nu sunt aproape sau nu Ètii să le lipeÈti, să le faci să curgă una în alta, eÈti pierdut. ViaÈa te bagă sub roÈi. Nu te mai scoate nimeni de acolo.</p>
<p>&#8211; La tine cum a fost ?</p>
<p>&#8211; Cum se putea mai rău. Oamenii nu au crezut niciodată în mine. Eu în schimb nu am încetat nici azi să îmi fac iluzii în privinÈa lor. Sunt ca o praÈtie cu guma întinsă la maximum. Nu Ètiu dacă îmi pare rău. Se spune că oamenii au stele, unele aduc noroc. Steaua mea nu a făcut parte dintre ele.</p>
<p>&#8211; Te cred – zise Tudor, dând peste cap ultimii stropi de pe fundul paharului- În cazuri din astea, numai de iubit nu îÈi arde. Casa arde Èi baba&#8230;</p>
<p>&#8211; Uneori arde din cauza iubirii. Nu te mai uiÈi înapoi. Pleci să o cauÈi, să o prinzi din urmă, laÈi totul baltă&#8230;</p>
<p>Iar a trecut un înger. Sache oftă.</p>
<p>&#8211; Ce să o mai lungesc. Am avut o viaÈă complicată. Singur mi-am făcut-o. Nu condamn nici vremurile, nici pe cei din jur. Am avut totul în mână Èi mi-a alunecat printre degete. Nu mă întrebaÈi de ce. Oricum, de la o clipă încolo au început să îmi meargă toate pe dos. Sar, nu vă supăraÈi, nu pot să explic tot, vreau să mă Èin de iubirea asta pe care aÈi stârnit-o Èi vreau, chiar vă rog, să mă ascultaÈi.. să nu o mai uit. Trebuie să povestesc până la capăt.</p>
<p><img class="aligncenter size-full wp-image-573" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2018/08/0fffb8891937851995eda441b9605719.jpg" alt="" width="564" height="846" /></p>
<p>Trase aer în piept Èi continuă:</p>
<p>&#8211; Era cu o zi după ce se pronunţase sentinţa de divorţ. Da, am fost însurat, ce vă uitaÈi aÈa la mine! Am avut o căsnicie frumoasă, fericită. Sărăcia a dat totul peste cap. PărinÈii nu acceptau ca celălalt să fie mai sărac Èi neajutorat, decât odrasla lor. PărinÈii ne-au despăÈit ! Eram prea tineri Èi proÈti să înÈelegem de ce ne iubim, de ce ne despărÈim.</p>
<p>La divorÈ omul ori e euforic ori la un pas de sinucidere. Eu am căutat, în agendă, adresa Dinei. Putea să-mi vindece sufletul, chiar dacă specialitatea ei, ca medic, era alta.<br />
Aveam un număr greÈit. Nu răspundea niciodată nimeni la el. M-am dus la adresa unde ar fi trebuit să locuiască. Stăteam în faţa uşii şi nu aveam habar ce să fac. O femeie frumoasă, liberă. Am sunat. N-a răspuns nimeni. Ce rost avea să-şi piardă vremea acasă?<br />
La policlinică era ziua ei liberă, la spital am prins-o în operaţie.<br />
Am mai fost odată, de două ori. Era un făcut. Sau poate aÈa era scris. Nu eram trecut în agenda destinului ei.</p>
<p>După un timp am simÈit aÈa, ca o inspiraÈie. M-am îmbrăcat, mi-am lăsat iubita de atunci să doarmă Èi am mers la ea. Am urcat până sus la apartament. Uşa era deschisă&#8230; am intrat fără să mă gândesc la urmări, dar casa era goală şi fără mobilă&#8230; se mutase de curând&#8230;</p>
<p>Poate că ar fi trebuit să înÈeleg, să renunÈ. Adică să îmi fac din asta o regulă obligatorie. Când vine vorba de Dina, să nu întorc capul, să mă prefac că nu înÈeleg.</p>
<p>Am plecat unde am văzut cu ochii. AÈa cum cineva îÈi ia lumea în cap Èi nu mai vrea să Ètie cum îl cheamă. Ai o singură dorinÈă: să Èi se Èteargă urma. Te ascunzi de destin. Am încercat tot felul de slujbe, care mai de care mai pitoreşti şi neinteresante. Nu am murit de foame, dar nici nu am putut să mă uit vreodată în oglindă fără să nu mă prindă ruşinea.<br />
Pe urmă am căzut bolnav. Destul de rău. Lucram într-o firmă de ordine şi pază. Mai jos nu aveam unde să cad, aşa că în privinţa postului eram linştit. Mă gândeam uneori la piesele cu bătrânii portari de teatru care se dovedeau până la urmă a fi prinţi ruşi în exil. Si Dina plecase dar habar nu aveam în ce Èară, dacă plecase singură sau cu cineva. Dacă nu izbutisem să o găsesc în acelaÈi oraÈ, când aveam locuinÈele practic în acelaÈi cartier Èi ne învârteam într-un cerc mai mult sau mai puÈin comun, ce pretenÈii aveam de la lumea largă? Pe mine la emigraţie m-a împins prostia. De mult timp bănuiesc asta, dar în afara toboganului care a fost viaÈa din clipa în care am pus piciorul afară, nu am nici o dovadă.<br />
Cum spuneam, căzusem bolnav. După vreo lună când mi-am revenit, postul vechi fusese ocupat. Se ivise altul la o firmă importantă. Singura condiÈie era carnetul de conducere. Aşa am ajuns în parcarea unui mare concern mediatic. Trebuia să mă aplec uşor, să mulţumesc când primeam bacşiş. Mica atenţie financiară era principala sursă de venituri. Mă supuneam oamenilor şi vremurilor. Singur mi le alesesem.<br />
Ceilalţi colegi nu mă priveau cu ochi buni. Se întâmpla des. O colegă de facultatea îmi spusese odată că oamenii mediocri au un fel de barometru interior care îi anunţă când în prejmă apare un om care nu face parte dintre ei. În lumea proleţilor e greu dacă nu poÈi vorbi aceiaşi limbă cu ei.<br />
Mult mai uşor era cu cei care parcau. Oameni civilizaţi care simţeau sau vedeau mai mult decât îşi închipuiau cei din jur. Făceau parte din elită şi acceptau acest fapt fără prea mult zgomot. Era ceva de la sine înţeles. Cu cât mă înţelegeam mai bine cu ei cu atât erau colegii mai iritaţi. Eram prins între două lumi. Stăpâni si slugi. Între ele, o ierharie invizibilă, tenace. După o săptămână nu mai vorbea nimeni cu mine. Stăteam douăsprezece ore într-o cuşcă, apăsam pe buton lăsând să intre sau să iasă maşini. Am învăţat că timpul trece fără ca eu să întreprind neapărat ceva. Eram la ultima staţie. În cuşcă mirosea a igrasie, urină de câine necurăţată. Lucrurile aduse aici căpătau un soi de umezeală care nu mai pleca. În locul ăla nu intrase nimeni de ani de zile. Jumătate din viaţă. Fără pauză de masă, şi fără cele câteva secunde de care ai nevoie să mergi la toaletă. Douăsprezece ore cu degetul pregătit pe buton şi cu ochii pironiţi în oglinzile care supravegheau intrarea. Pentru cineva care mai credea într-o ierarhie a valorilor dată de gândirea marilor oameni, o carceră. Mai dură decât orice dictatură politică. Mă străduiam să văd partea plină a paharului. Banii. Mă suspectam de prostie acută.<br />
Maşinile scumpe intrau, din ele coborau doamne îmbrăcate “business look”, haine cu tăiătura ultimei reviste de modă. Soseau de la reşedinţele lor din afara orasului, vile aşezate în deal, în mijlocul unei grădini pline cu arbori şi aer curat. Ierarhia vieţii e dată de bani.</p>
<p>AÈa e când pune adevărul cărÈile pe masă!</p>
<p>Încercam să ajung la sensul acestei fraze. Fără succes. Ce erau banii? Cu cât încercam să dau un răspuns care să mă convingă de importanţa lor, cu atât mă loveam de un zid. Nu înţelegeam pentru că nu îi aveam? Eram plin de datorii. Înainte eram prizonierul unui sistem politic a cărui putere se termina la graniţele ţării, acum eram supusul unui sistem bancar ale cărei graniţe erau de neatins. Mă uitam în oglinzile intrării. Eram fericit că nu mă vedeam în ele.</p>
<p>Atunci m-am întâlnit din nou cu ea! A coborât dintr-o maşină argintie, s-a apropiat de camera unde lucram şi m-a întrebat dacă poate să lase maşina acolo, pentru o jumătate de oră.<br />
&#8211; Bineînţeles!</p>
<p>Am spus fără să mă gândesc. Important era s-o revăd. Totul se dăduse peste cap. Locul pe care îl urâsem din inimă cu câteva clipe în urmă, devenise extrem de important. Aici puteam s-o întâlnesc pe Ea! Sigur, nu era vorba de doctoriţa de nas-gât-urechi a cărei urmă o pierdusem în urmă cu mai bine de trei decenii.<br />
Era aceeaşi iubire. Nu aveam nici o îndoială. Si tot atât de sigur eram că nu puteam să o iubesc decât pe ea. Simţeam, respiram aceeaşi emoţie, aceeaşi slăbiciune a încheieturilor la apropierea ei şi mai ales aceiaşi uşoară apăsare a inimii atunci când ea m-a privit în ochi.</p>
<p>Atunci a apărut un coleg. A intrat în lojă ignorându-mă, s-a dus la dulapul în care îşi păstra lucrurile, a scos de acolo nu ştiu ce cutie şi a ieşit, tot fără să mă salute. Când am putut să mă uit din nou pe fereastră maşina dispăruse. De furie mi-am pierdut răsuflarea. Primul impuls a fost să mă ridic Èi să fug spre locul în care se afla maşina: parcarea din curtea interioară. Nu aveam acces acolo. Acel loc cădea în răspunderea duşmanului cel mai aprig. El putea s-o vadă zilnic, eu nici nu băgasem de seamă când trecea pe lângă mine. Am ieşit pe gangul intrării, plimbindu-mă cu paşi mari încolo şi încoace. Nu-mi găseam liniştea. Curtea de la intrare continua cu drum asfaltat care urma peretele clădirii principale până în spate. Undeva acolo, în acel spaţiu, se găsea maşina ei. Cum să ajung acolo? Ardeam de nerăbdare. La plecare trebuia să treacă pe lângă mine. Ce mă făceam dacă nu era decât un oaspete? Cum am s-o mai găsesc, într-o lume în care oamenii cât de cât importanţi se ascund de ceilalţi ? Mi-am amintit că pe bordul maşinii avea o carte de parcare normală. Era angajata firmei. Era deajuns să rămân destul de mult timp aici, să o întâlnesc. Capul îmi vuia, era cât pe ce să calc puiul de pasăre care mai mult se târa decât mergea pe mijlocul gangului. Dumnezeu ştie cum ajunsese acolo. Ieşise din găoace de câteva zile. M-am uitat în sus să văd în care din pomi se afla cuibul. Nu am văzut nimic. Privirea mi-a trecut la pereţi. Nu am descoperit nimic nici acolo. M-am uitat la bietul pui. Ce să fac cu el? Chiar dacă aş fi desoperit cuibul, ce rost mai avea să-l pun la loc. Căzuse, supravieţuise ! Poate era în stare să zboare, sau măcar va fi în stare, în câteva zile. Îl aruncaseră ceilalţi să aibă mai mult loc, mai multă mâncare. L-am luat în mână, l-am aşezat în iarba de lângă zid şi m-am depărtat un pas să mă uit la el. Ţinea ochii închişi şi tremura. Afară era cald şi el stătea direct în lumina soarelui. O fi bonlnav? Păsările din oraş nu sunt chiar cele mai curate. Pot fi pline de microbi periculoşi. Am auzit frânele unei maşini, am apăsat reflex butonul de ridicare al barierei şi m-am întors să salut. Am văzut o mână întinsă peste geamul lăsat al portierei. Am salutat, dar mâna rămase întinsă. Am întins Èi eu mâna. Am simţit în podul palmei atingerea rece a monedei argintii cu auriu. Masina demară, becul barierei anunţa coborârea. Am recunoscut târziu, din spate, maşina ei. Metalul monedei mi se aprinse în mână ca un fier roşu. Cât de idiot puteam fi! Un reflex care mi-a stricat viaţa. Pe lângă mine trecu un bărbat cu o pipă aşezată lejer într-un colţ al gurii. Se opri o clipă să privească puiul de pasăre care se trezise la viaţă şi piuia de zor în spatele meu. L-am întrebat:<br />
&#8211; Credeţi că are vreo şansă?<br />
&#8211; Nu! E trist dar aşa e legea naturii.<br />
Porni mai departe cu aceiaşi paşi măsuraţi, cu pipa în mâna dreaptă în timp ce cu stânga îşi potrivea pe cap o tichie care îi Èinea loc de pălărie. Mi-am întors privirea către pasăre şi am văzut că răsuflă greu. Abia îşi mai trăgea sufletul. Intr-un fel sau altul, mi se părea că respir şi eu, odată cu ea, acele ultime guri de aer care încheie de obicei viaţa unui om înainte să fie pus într-o cutie de carton sau lemn Èi aruncat la gunoiul uitării.”</p>
<p>&#8211; Cam tristă poveste !</p>
<p>&#8211; Alta n-am ! E singura Èi nu are urmare.</p>
<p>S-au împăÈtiat toÈi cu gândul la ziua care începuse să se mijească pe sub acoperiÈurile mai scunde ale străzilor în pantă.</p>
<p>Sache o luă în sus, ca Èi cum locuinÈa lui ar fi chiar în inima urbei. S-au uitat în urma lui, au ridicat din umeri. Fiecare s-a împrăÈtiat care cum avea treabă.</p>
<p>Când s-au întâlnit după o săptămână, Sache lipsea. Dorin s-a scotocit după telefon, a găsit unul care suna a deranjat sau linie suspendată. Virgil s-a uitat în net Èi a dat peste adresă. Nu era departe. Sache chiar locuia în centru, sau mai exact la marginea lui. Nu apucaseră să comande nimic de băut, aÈa că, fără se fi sfătuit, ca Èi cum ar fi Ètiut toÈi ce este de făcut, s-au ridicat de la masă Èi au mers în cutea interioară prin care se intra la Sache. Bloc nou, apartamente de la primărie. Sache nu se lăuda, dar de descurcat, uite că se descurca. Au sunat la intrare, nu a răspuns nimeni.</p>
<p>&#8211; Face parte din povestea lui. Nu răspunde niciodată nimeni, nici la telefon, nici la uÈă.</p>
<p>Ironia era bună dar zâmbetele strâmbe. A venit cineva din casă, s-au luat după el, ca pe vremea studenÈiei când vroiau să surprindă un coleg care visa să îÈi petreacă week-end-ul singur cu iubita. UÈa lui Sache nu avea nici un nume pe ea. Cutia poÈtală însă, arăta clar cine locuia acolo. Nu avea nici o reclamă. Cineva o golise de curând. Au sunat. Nu a răspuns nimeni, apoi cuiva, nu Ètiau nici ei cine a avut ideea, a apăsat pe clanÈă. UÈa s-a deschis ca Èi cum locuinÈa ar fi aÈteptat musafiri. Din antreu se vedea lumină în sufragerie. Un fel de pâlpâire slabă, difuză. Semăna cu cea pe care o aruncă ecranul televizorului. Nu au găsit pe nimeni nici acolo, nici în dormitor. UÈa de vis-a-vis, s-a deschis.</p>
<p>&#8211; CăutaÈi pe cineva ?</p>
<p>&#8211; Da, pe Sache.</p>
<p>&#8211; E la spital. Nu ÈtiaÈi ?</p>
<p>&#8211; Nu. La care din ele ?</p>
<p>&#8211; La urgenÈă.</p>
<p>&#8211; A avut un accident ?</p>
<p>&#8211; Nu Ètiu, dar a venit cineva de acolo cu cheile să-i ia câteva lucruri. A lăsat uÈa deschisă de atent ce a fost.</p>
<p>Au vrut să iasă. Sergiu a mai întârziat câteva secunde. Se uita în jur fără o Èintă anume.</p>
<p>&#8211; Voi nu aveÈi impresia că se uită cineva la noi?</p>
<p>&#8211; Visezi.</p>
<p>&#8211; Are dreptate, am simÈit Èi eu.</p>
<p>&#8211; Are Sache un spirit de rezervă. Are grijă de apartament câtă vreme e plecat.</p>
<p>&#8211; Tu vrei neapărat să te auzi vorbind.</p>
<p>Vecinul aÈtepta. Sergiu nu se hotăra. Se apropie de fereastră, se uită la perdele, le trase într-o parte. S-ar fi putut ascunde cineva în spatele lor ? Deschise un geam, supărat pe senzaÈia care nu vroia să se confirme cu nici un preÈ.</p>
<p>Dintre cărÈile îndesate în bibliotecă se auzi ceva surd, ca o bufnitură, ca o scrumieră răstunată, sau un pahar de apă vărsat din grabă. Un foÈnet de aripi scurt. O pasăre îi trecu pe lângă cap, atingându-l uÈor în clipa în care zbura afară. Încercă să o urmărească cu privirea. Întunericul o înghiÈise înainte să apuce să-i ia urma.</p>
<p><img class="aligncenter size-full wp-image-3779" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2018/11/aditya-saxena-386012-unsplash-e1542884995785.jpg" alt="" width="600" height="900" /></p>
<p>&#8211; E pasărea lui. O are de un an. Singur a învăÈat-o să zboare, să vină înapoi după ce termină de zburat. Èine foarte mult la ea.</p>
<p>Când au ajuns la spital era prea târziu. Îl coborâseră la morgă. Trebuia făcută autopsia. Nu Ètia nimeni de ce murise.</p>
<p>&#8211; E vreunul din voi rudă, susÈinător, reprezentant legal?</p>
<p>&#8211; Numai prieteni, Sache nu avea rude. Nu ne avea decât pe noi.</p>
<p>Sora se închină Èi le spuse aÈa în loc de la revedere.</p>
<p>&#8211; Ciudat om. Se citea în privire că nu mai vrea să trăiască.</p>
<p>&#8211; A suferit?</p>
<p>&#8211; Nu Ètiu. S-a întâmplat ceva de neînÈeles. A murit, azi, după prânz. A rămas cu rictusul care schimonoseÈte obrazul celor care fac accident vascular. Durerea ultimă nu are timp să treacă Èi rămâne scrisă pe faÈă până cei de la morgă i-o Èterg. Când l-au ridicat din pat, acum o jumătate de oră, zâmbea!</p>
<p>&#8211; Cum aÈa?</p>
<p>&#8211; V-am spus că nu înÈeleg. Cineva a făcut o glumă proastă. A vrut să mă sperie.</p>
<p>&#8211; Sigur zâmbea?</p>
<p>&#8211; M-am uitat de două ori. O glumă. Am destui tembeli pe schimb.</p>
<p>Nu au spus nimic. se gândeau la acelaÈi lucru. Cu jumătate de oră în urmă, Sergiu deschisese o fereastră.</p>
<p>Cât a trăit, Sache a fost un încăpăÈânat, nu Èi-a lăsat niciodată iubirea să plece departe de el. I-a schimbat poate trupul, dar sufletul a rămas alături. Sache a fost paznicul ei, au împărÈit, fără să Ètie, aceeaiÈi celulă, acelaÈi ventricol în care inima i-a pus alături, să nu se piardă Èi să uite uite unul de altul.</p>
<p>S-au întors la localul în care parcă îÈi lăsaseră vieÈile la garderobă, după toate poveÈtile pe care Èi le spuseseră unii altora. Nu au mai povestit nimic. Să-Èi povesteÈti viaÈa este ca o operaÈie pe viu. Sache Èi-a luat inima în dinÈi. S-a uitat înăuntru Èi a cusut locul tăieturii la loc.</p>
<p>Sunt poveÈti care vindecă, altele care pun numai un diagnostic definitiv.</p>
<p>De dincolo de întuneric cineva îi luase bagajul în care se adunase viaÈa, scosese hainele, le curăÈase frumos Èi le agăÈase la uscat, undeva într-o galaxie, departe, atât de departe, încât lumina să ajungă atât de târziu pe pământ cât să nu mai aibă parte de ghinionul care se Èinuse scai de el cât fusese în viaÈă. Ultima iubire era acolo, aÈtepta să fie povestită cândva, cuiva, dacă nu muritorilor, măcar acelora care vor afla în felul ăsta că prima Èi ultima bătaie de inimă pot fi acelaÈi lucru fără ca acest lucru să fie un dar destinat exclusiv nemuriritorilor.</p>
<p>CitiÈi Èi <a href="https://bel-esprit.ro/dan-stoica-lumea-noastra-e-mica/" target="_blank" rel="noopener">Lumea noastră e mică</a>, de acelaÈi autor</p>
<p> ;</p>

<div class="saboxplugin-wrap" itemtype="http://schema.org/Person" itemscope itemprop="author"><div class="saboxplugin-tab"><div class="saboxplugin-gravatar"><img alt='Dan Stoica' src='https://secure.gravatar.com/avatar/ab6e5cd34e81f64cf7f372973104e5807476f1fa364e351d4c3bd3cb6d2793ed?s=100&#038;d=mm&#038;r=g' srcset='https://secure.gravatar.com/avatar/ab6e5cd34e81f64cf7f372973104e5807476f1fa364e351d4c3bd3cb6d2793ed?s=200&#038;d=mm&#038;r=g 2x' class='avatar avatar-100 photo' height='100' width='100' itemprop="image"/></div><div class="saboxplugin-authorname"><a href="https://bel-esprit.ro/author/stoica/" class="vcard author" rel="author"><span class="fn">Dan Stoica</span></a></div><div class="saboxplugin-desc"><div itemprop="description"></div></div><div class="clearfix"></div><div class="saboxplugin-socials "><a title="User email" target="_self" href="mailto:&#100;a&#110;st&#111;i&#099;a52&#064;&#121;ahoo&#046;&#099;&#111;&#109;" rel="nofollow noopener" class="saboxplugin-icon-grey"><svg aria-hidden="true" class="sab-user_email" role="img" xmlns="http://www.w3.org/2000/svg" viewBox="0 0 512 512"><path fill="currentColor" d="M502.3 190.8c3.9-3.1 9.7-.2 9.7 4.7V400c0 26.5-21.5 48-48 48H48c-26.5 0-48-21.5-48-48V195.6c0-5 5.7-7.8 9.7-4.7 22.4 17.4 52.1 39.5 154.1 113.6 21.1 15.4 56.7 47.8 92.2 47.6 35.7.3 72-32.8 92.3-47.6 102-74.1 131.6-96.3 154-113.7zM256 320c23.2.4 56.6-29.2 73.4-41.4 132.7-96.3 142.8-104.7 173.4-128.7 5.8-4.5 9.2-11.5 9.2-18.9v-19c0-26.5-21.5-48-48-48H48C21.5 64 0 85.5 0 112v19c0 7.4 3.4 14.3 9.2 18.9 30.6 23.9 40.7 32.4 173.4 128.7 16.8 12.2 50.2 41.8 73.4 41.4z"></path></svg></span></a></div></div></div>