„E un frig îngrozitor în închisoarea San Vittore, obișnuitul frig milanez, rece și umed, al unei dimineți de toamnă târzie. Aceleași porți, zidurile decojite, paznicii curioși. Aici vin adesea să lucrez cu un grup de deținuți bărbați, dar până acum nu intrasem niciodată la femei. Un inspector îmi urează bun venit și îmi spune că doamna Patrizia Reggiani Gucci a acceptat să fie intervievată.
Întreb ce stare de spirit are. Nu am întâlnit-o niciodată, citisem cronicile crimei Gucci: mă aștept să găsesc pe cineva posomorât, tulburat, poate bolnav. În fotografiile procesului este o femeie palidă, cu o privire stinsă. Este în închisoare de șase ani și închisoarea umilește, brutalizează, distruge.
Este un frig îngrozitor, dar e soare, inspectorul decide ca întâlnirea să aibă loc în grădina din incinta secției de femei, cea în care de obicei se joacă cei șase copii care locuiesc cu mamele lor deținute. În această dimineață nu se văd, dar se aude strigătul unui nou-născut traversând gratiile coridorului superior.
Am venit pentru că am fost impresionată de cuvintele directorului de la San Vittore, Luigi Pagano, o persoană cu o umanitate profundă și cu o inteligență subtilă. Unul care, atunci când vorbește, trebuie să-ți iei notițe. Într-o zi mi-a spus: „Gucci este o femeie puternică, plină de viață. Una care nu se sfiește să se confrunte.”.
Nu am luat notițe: m-am dus să citesc totul despre crima Gucci, care a avut loc acum șapte ani. O poveste care are, în comparație, Războiul familiei Rose, cazul Von Bulow și toată Dynasty par Mary Poppins.
Maurizio Gucci –omul care, atunci când a hotărât să vândă firma Gucci, a primit o telegramă de la Jaqueline Kennedy care spunea doar: „De ce?” – care a fost ucis de fosta sa soție, o femeie frumoasă cu ochi mov ca ai Liz Taylor.
Aștept cinci minute și vine, însoțită de un agent care va rămâne la trei metri de noi pe toată durata interviului. Sosirea Patriziei Reggiani mă lasă fără cuvinte.
Văd că agentul se uită la mine de parcă ar fi anticipat efectul pe care l-ar fi avut intrarea ei asupra mea. Doamna are părul roșu perfect coafat și ochii foarte verzi, nu mov.
Merge pe tocuri stiletto Sergio Rossi ținând în brațe un dihor alb care-i scapă imediat din brațe și dispare în grădină târând după el lesa de crocodil. Poartă blugi de Roberto Cavalli, o jachetă de mătase cu imprimeu leopard de Yves Saint Laurent. Pe deget, un diamant orbitor de 15 carate.
„Este veritabil?” întreb, arătând spre el cu degetul.
„Nu, este o copie al celui pe care mi l-am făcut cadou de ziua mea, când am împlinit 40 de ani și care stă în seif. Acela valorează mai mult de un miliard”.
Patrizia Gucci (înțeleg în curând că încă se simte mai mult ca niciodată Gucci și cât de mult contează asta pentru ea), aș putea să o spun imediat, este o persoană dură, drăguță și solară, departe de a fi mohorâtă.
Din punct de vedere fizic, arată mai puțin decât cei cincizeci și patru de ani. Este o încrucișare între Joan Collins și Daniela Santanché, a cărei mare prietenă este („Ea este una dintre cei care nu m-au renegat niciodată, iar ca parlamentar vine des să mă vadă. Pe Berlusconi, în schimb, l-am pierdut din vedere. Era drăguț și fermecător, un om grozav. Dar îl prefer pe Fini. Am votat AN”).
E și autoironică.
„Semăn cu „Dame à l’Hermine” a lui Leonardo, nu-i așa? Cu excepția faptului că Bambi nu este o hermină, din păcate. Este doar un dihor”.
Nu-mi pot imagina ce s-ar întâmpla cu Bambi dacă ar fi o hermină, având în vedere pasiunea doamnei pentru blănuri.
Este primul lucru pe care mi-l spune:
„La doisprezece ani eram deja așa. I-am făcut un scandal tatălui meu pentru că îmi doream nurcă. El a spus: dacă o să ai numai note maxime, o să primești. Am muncit (nu prea mult) și la sfârșitul anului mi-am luat prima nurcă de culoarea mierii. Dar chiar și atunci aveam o manie pentru pantofii asortați și am spus că vreau mocasini deschiși la culoare. Și tatăl meu mi-a zis „îi cumperi economisind bani de buzunar”. Așa a fost, scuzați-mi prost-gustul, că mi-am cumpărat prima pereche de mocasini Gucci, din piele întoarsă bej”. Prost gust?
Uitați de Dostoievski. Prefăceți-vă că Freud nu a existat niciodată. Patrizia Gucci nu știe ce este vina. A fost condamnată la douăzeci și șase de ani pentru că și-a ucis soțul, Maurizio, tatăl fiicelor ei Alessandra și Allegra.
Singura ei mare dragoste, după cum va povesti în curând. Cu atât mai mult, dacă ar fi adevărat că a fost victima unui șantaj după cum spune ea, ar trebui să-i pară rău de el măcar puțin. Dar nimic. Se poate întâmpla, însă, să fie atât de mândră încât să nu vrea să recunoască. Ar fi genul ăsta. S-a bătut cu o colegă de celulă, marocană, care s-a așezat pe primul său dihor, Gelsomino. „L-a zdrobit cu fundul ăla mare și apoi a spus că nu a făcut-o intenționat.„
Acum sunt în celulă cu Alina, o româncă de douăzeci și șase de ani care arată ca o fetiță. E în închisoare pentru că a furat banane. Ce nenorocire să te naști de cealaltă parte a gardului!”.
Am aflat apoi, că marocana cântărea de două ori mai mult, și Patrizia Reggiani a riscat serios, dar a scăpat doar cu un ochi negru. Ea, însă, nu spune asta. Acum înțeleg ce a vrut să spună Luigi Pagano zicând că „ea este una care nu se sfiește să se confrunte”.
„Și pentru ce ar trebui să mă simt vinovată?„, mă întreabă
„Eram obsedată de Maurizio, doar nu voiam să-l omoare, chiar și atunci când le-o spuneam tuturor. Și apoi, să recunoaștem, unul care aruncă în aer o bijuterie precum Gucci…”.
Să recunoaștem ce, că merita să moară?
Schimbă subiectul: „Când ne-am cunoscut avea o tunsoare ridicolă, în formă de pagodă, și purta un smoking fără revers și o cămășă cu jaboți. Aveam douăzeci de ani și o prietenă de-a mea, care-l plăcea, organizase o cină pentru a-l cunoaște. Eu am ajuns târziu, fericită că tocmai îmi părăsisem iubitul de atunci. Purtam o rochie roșie Ungaro foarte scurtă, șosete și pantofi asortați. A întrebat cine este acel spiriduș de culoarea focului și m-a invitat să ieșim. Am acceptat pentru a-i face pe plac prietenei mele, și o perioadă am ieșit în patru, până când într-o zi mi-au explicat că Maurizio mă plăcea pe mine.
Ne-am îndrăgostit, dar tatăl lui nu mă accepta. Credea că dacă avusesem deja un iubit nu mai eram virgină, dar eu eram virgină. Maurizio a fost singurul bărbat din viața mea. A venit la mine acasă să-mi ceară mâna: tatăl meu citea într-un fotoliu, a coborât puțin ziarul și l-a întrebat: „Pot să am plăcerea să vă cunosc numele, tinere?”.
Maurizio s-a supărat foarte mult, pentru că el credea că pe Gucci îi cunoștea toată lumea. Pentru că nu se înțelegea cu ai lui, Maurizio s-a mutat la noi, într-o aripă a casei noastre, unde-l vedeam mai puțin decât îl vedeam înainte pentru că părinții mei nu-l pierdeau din ochi. A absolvit facultatea, a început să lucreze cu tatăl meu, ne-am căsătorit.
Socrul meu, Rodolfo, s-a „dezghețat” abia când s-a născut Alessandra. Atunci ne-a făcut cadou penthouse-ul Olympic Tower din New York. Treisprezece ani de dragoste nebună”.
„O iubire profundă?”, întreb, văzând că ochii ei încep să devină strălucitori.
„Sigur”, răspunde ea, iar pentru a cuantifica greutatea acelei iubiri începe să enumere lista cu toate darurile soțului ei: „Vila din Acapulco, o fermă în America de Nord, barca din Niarchos, Creola. Tot ce mi-am dorit. Era de ajuns să zic „drăguț” și a doua zi mi-o cumpăra. Viața noastră a fost alcătuită din călătorii, croaziere, case, cadouri. Apoi tatăl său a murit și Maurizio a luat-o razna. Voia să stea singur, zicea că trebuie să gândească singur, cu creierul lui. Într-o zi, brusc, a plecat din casă și a pus-o pe secretară să mă avertizeze că nu se va mai întoarce niciodată. De acolo a început obsesia mea de a-l vedea mort. Și pentru că m-a chinuit cu violuri psihologice continue”.
Violuri? Ce înseamnă? Maurizio Gucci avea o reputație de om blând, poate puțin superficial, dar cu siguranță nu violent. „Violuri, desigur! M-a chinuit cu privire la lucrurile care contau cel mai mult pentru mine. Eu decorasem barca noastră, Creola, într-un anumit fel. Creola este cea mai frumoasă barcă din lume. Și i-a pus pe decoratorii pe care-i uram cel mai mult să o redecoreze, lucruri de genul ăsta. Apoi era înnebunit după regate, navigație, Cupa Americii. Era un Peter Pan, un copil. Le spunea fiicelor noastre că va veni să le ia pentru un weekend în barcă și apoi nu venea, fără să le anunțe măcar. Afacerile lui se prăbușeau. Aceea a fost cea mai mare furie a mea: nu poți strica o companie ca Gucci!”.
Pentru a încheia întâlnirea noastră, din moment ce agentul îmi face semn că este timpul să plec, nu găsesc nimic mai bun decât o întrebare tipică unui corespondent de știri: „Cum s-a simțit când a aflat că soțul a fost ucis de patru împușcături?”
Răspunsul este unul de film. << Ușurare. Un sentiment de eliberare >>.
Așa zice. Ușurare. Zice un sentiment de eliberare. << Dar când aia (Giuseppina Auriemma, prietena vrăjitoare condamnată pentru organizarea crimei, n.red.) a venit să mă întrebe dacă îmi place cadoul pe care mi-l făcuse, am întrebat-o dacă este nebună. Dar nu am denunțat-o pentru că îmi era teamă că mă vor ucide și pe mine. Nu mă simt vinovată. A fost tatăl fiicelor mele, e adevărat. Dar era și omul care începuse să distrugă o companie minunată >>.
Din ochii care nu sunt deloc mov ca ai lui Liz Taylor, dar verzi, frumoși și indescifrabili, curg lacrimile. Și eu, acolo, în frigul dimineții, nu înțeleg dacă Patrizia Reggiani Gucci plânge pentru soțul ei ucis, pentru compania pierdută, pentru fiicele ei sau pentru ea însăși.
O întreb. „Ce crezi?” îmi răspunde, fixându-mă cu o privire plină de mândrie.
Ce cred eu? Cred că nu știu.”
Un text semnat de Marietta Dobrin (https://www.facebook.com/romantica.lu.peste), care a tradus și adaptat interviul realizat de jurnalista și scriitoarea Daria Bignardi, cu ani în urmă. Această tragedie a inspirat și filmul ”House of Gucci” cu Lady Gaga.)
Citiți și: Revolta vârstei de argint
