Mi-am pus de multe ori întrebarea: oare există cu adevărat sfârşitul?
Şi oricât de apocaliptic ar putea să pară, sfârşitul lumii e ultimul lucru la care mă gândeam.
Chiar aşa! Există, sau e doar o etapă pe care o dramatizăm? Nu există niciun final care să vină fără un început la pachet, chiar dacă unii s-ar grăbi să mă contrazică cu argumente mai mult sau mai puţin spirituale.
Da, ştiu. Există melancolie, există dor şi există regret la fiecare final de ceva. Am aflat astăzi în schimb că niciun sfârşit nu e definitiv, atunci când există speranţă.
Nomadă până în măduva oaselor, singura soluţie pentru a-mi ţine aproape prieteniile altfel firesc uitate de distanţă şi timp, a fost schimbul de scrisori virtuale. Lungi şi siropoase, colorate şi pline de extaz sau sumbre şi pline de anxietate, conversatiile cu cele mai bune prietene s-au dovedit de multe ori a fi cel mai bun antidepresiv. Şi cum “every city needs a Carrie”, am scos din garderobă cea mai fancy ţinută Bradshaw şi am decis să public un e-mail care vine tocmai din Insulele Canare, with Cosmopolitan on top.
“Mi-am propus de 3 săptămâni să-ţi răspund. Felix e magnific. Aici se înserează. Ne îmbată „Hotel California” din radio și la orizont un apus delicios, roșiatic, ca un veritabil cocktail Cosmopolitan – vodkă, triplu sec, lămâie verde și suc de merișor. Mă uit în stânga mea și zâmbesc. El e concentrat la condus. Ușor încruntat, încâlcit în cine știe ce idei despre tehnologiile futuriste.
- Ar merge și un rosé – îi spun. Își aruncă fugitiv privirea spre mine și îmi răspunde încurcat:
- Știi că încă nu îți citesc gândurile, așa-i?
- Mă gândeam la Cosmopolitan. Cocktailul. Și la momentul ăsta de acum. Brr! Mă trec o grămadă de fiori. Ascultă solo-ul ăsta de chitară!
Închid ochii și mă preling pe scaun cufundată în acorduri.
Îmi întinde cafeaua, îmi ia cartea din brațe și aprinde o țigară pe care mi-o pasează stângaci. Simt cum trage dreapta și ne oprim. Deschide geamurile, dă radio-ul mai tare și tace. Ştiu că mă priveşte. Se întreabă probabil la ce mă gândesc.
Îţi dai seama că nu i-aş fi spus nici în ruptul capului cât de speriată sunt. Nici cât de tare m-am îndrăgostit de el. Oricât de tare am încercat să fiu, m-au trădat o pereche de lacrimi.
Nu am plâns de tristeţe sau de bucurie. Am plâns “de speranţă”. Am plâns pentru că m-a copleşit toată forţa pe care o am în mine; forţa care îmi dă putere să cred că undeva, în drumul nostru prin viaţă, o să ajungem la o destinaţie care o să ne facă fericiţi. Se poate întâmpla ca de-a lungul drumului să ne oprim în anumite locaţii, să luăm o pauză sau pur şi simplu să admirăm peisajul. Să facem o fotografie care să ne fie amintire a locurilor prin care am trecut.
Uneori poate chiar o să ne oprim pentru un timp îndelungat sau poate chiar vom crede că aparţinem unor locuri, dar cum orice călătorie îşi are destinaţia, nu vom avea linişte până nu vom ajunge la capătul drumului. Ştii tu… acolo unde ştiam sigur că ne aşteaptă fericirea atunci când am pornit.
Azi ştiu că una dintre cele mai grele poveri pe care le poţi purta cu tine într-o călătorie este regretul. Regretul faţă de ceva ce ai făcut sau nu ai făcut la timp. Regretul că nu ţi-ai ascultat vocea interioară. Că ai trăit prea mult pentru mândrie, pentru frică, pentru TREBUIE şi prea puţin pentru tine; pentru modestie, sinceritate şi ceea ce simţi cu adevărat.
Azi ştiu că e o greşeală să te laşi copleşit de frică. Ştiu că teama te îndepărtează de tine însuţi şi mai ştiu că e incredibil de greu să lupţi pentru tine mai târziu. O să pierzi timp preţios pentru a-ţi aminti care sunt dorinţele tale şi mai ştiu că între timp, te vei fi rătăcit pe drum atât de mult, încât atunci când vei găsi o cale să ajungi la destinaţia ta, s-ar putea să fie prea târziu.
Îţi mai aduci aminte când am fugit la Paris? Credeam că pot să mă vindec de orice pe lumea asta făcând shopping pe Champs Elisees. La vie en rose. Cel mai treaz bulevard al Parisului îşi etala neobosit trecătorii şi orice trăire din mine părea să doarmă profund.
E important să cauţi în tine iubirea de sine. Cred că e singurul lucru care te poate salva. Să cauţi încrederea şi puterea. Să vezi faptul că lumea, deşi e intoxicată de credinţe şubrede, trăiri false şi multe tipare sau oameni care o distrug sistematic, a fost creată cu alt scop. Trebuie să vezi dincolo de suprafaţa asta deranjantă. Printre atâţia oameni care s-au rătăcit în drumul lor spre destinaţie, care s-au pierdut pe ei cu tot cu idealuri şi se sufocă în mândrie, nemulţumire şi durere, mai sunt şi oameni care continuă să lupte, motivaţi de acelaşi lucru care astăzi m-a făcut să plâng. SPERANŢA.
Refuz să cred că nu putem să fim fericiţi. Suntem nefericiţi când ne pierdem pe noi înşine. Suntem nefericiţi fără sinceritate, fără destinaţie şi mai ales, fără iubire.
Aşa că… nu. Nu cred într-un sfârşit categoric. Cred că în spatele fiecărei uşi se află ceva şi cred în happy ending pentru că eu am puterea să îl fac aşa.
Ştii ce? S-ar putea să-i spun totuşi că m-am îndrăgostit.
Cu bine! Pupici!”
I could`n help but wonder…
Un articol de Adela-Ioana Sava
Citiți și Despre lucrurile care nu se văd…
