Poate am fost eu norocoasă ca profesor. Poate am avut șansa să întâlnesc copii și adolescenți minunați cât am fost la catedră. Dar, credeți sau nu, nu mi-am permis niciodată să spun că „elevii nu citesc”. Dimpotrivă. Elevii (cei cu care eu am lucrat) citeau – mai mult și mai bine decât adulții, mi se părea uneori – și am convingerea că mai citesc și azi, că le-a intrat în sânge (chiar și din mers, pe stradă, cum le spuneam că vor putea ajunge într-o zi). După mai bine de douăzeci de ani de predat literatură, cred că cel mai bine funcționează – nu discursul steril despre importanța cărților, nu sancționarea sau amendarea de către adult a comportamentului unui copil (de cele mai multe ori derutat) – ci tocmai ce vede puiul de om, mare sau mic, în fața lui: asta îl ajută, așa poți să-l conduci spre lectură. Inclusiv cu operele pentru bac.
La catedră – cel mai spectaculos e prin problematizări (Ion e inteligent sau e doar o brută, pentru că iată se poate spună că…., dar și că…?; Îl iubește sau nu Otilia pe Felix.., pentru că am avea motive să…, dar și să…?; ce ar spune Ela, dacă ar avea vocea ei proprie; de ce Enigel nu se întoarce din drum pentru riga Crypto? etc.), dramatizări (Hai să punem în scenă „Procesul lui Ion”, o, ce minuni au ieșit!) lectură cu voce tare (și uite-așa învățăm și cuvinte împreună, „cat” de exemplu, pe care mai toți îl citesc greșit, „cât” sau „câț”, punând semnele diacritice de la ei, pentru că nu știu cuvântul, dar, iată, e vremea să-l afle citind cu voce tare în clasă; Luceafărul citit cu intonații variate dă interpretări diferite etc.) sau forțând comparații care să-i intrige: versurile trupei Paraziții și volumul „Flori de mucigai” (asta e preferata mea, nu dați cu piatra, a avut un rezultat nebun).
Cu alte cărți, nu cele „pentru bac”, lucrurile merg mai ușor. Pentru că, de fapt, copil sau adolescent, el caută un drum, un model, un criteriu, uneori fără să știe nici el ce caută (nu e vină lui că nu-l găsește, nu?
Aici cred că e partea noastră, să-l furnizăm; dacă noi citim și vorbim cu ochii arși de pasiune despre ce ne-a plăcut, e foarte probabil să-i facem curioși, eu am avut șansa asta; e suficient să-i spui câte ceva despre „Procesul”, nu e adolescent să nu te privească apoi cu ochii măriți de bucurie, sau „Crimă și pedeapsă”, îi spui că o carte pentru o viață întreagă și, dacă te crede, l-ai câștigat de cititor). (În alte cazuri corelezi cartea cu filmul, apoi cu muzici, ehe, e tare frumos, că da, poți face asta, nu e deloc greu.)
Tot timpul, citești și ce citește el, e obligatoriu, altfel cum să te mai creadă? Apoi, citește și el ce ai citit tu. E un schimb admirabil. Și în tot acest timp, obiceiul de a avea un segment din tablă care să fie completat – de ei – în pauza de dinaintea orelor de română cu titluri și autori care le-au plăcut – la care, când intri, adaugi și tu câte ceva – funcționează ceas. Iar când tânărul îți cere sfaturi despre ce să citească și după ce a plecat în lume, înțelegi că încă funcționează.
Copiii citesc, adolescenții citesc. Benzi desenate, romane polițiste, romane sf, fantasy, de fapt, sunt flămânzi după alte lumi, posibilități, tipologii, universuri, le vor căuta oriunde și se vor opri, dacă nu există ghidaj, asupra a orice e sub ochii lor. Frumos e să le putem pune noi sub ochi câte ceva. Așa găsim butonul care declanșează mecanismul care apoi se mișcă singur.
Sau poate am avut eu noroc.
Pe Ohara Donovetsky o găsiți și aici.
