Site icon Bel-Esprit

Chagrin d’amour

Ovidiu Stanomir

S-a ridicat din pat. Oriana a încercat să-l reţină. A dat-o cu blândeţe deoparte. A început să se îmbrace. Ea şi-a aprins o ţigară.
– De ce?
Nu-și găsea cămaşa.
– De ce, Hedonis?
Uite-o, căzută după fotoliu.
– Ce-am făcut? Cu ce ţi-am greşit?
Era deja în hol. A vrut să-și ia jacheta din cuier. Oriana l-a cuprins de mijloc.
– Rămâi. Tee rooog…
Glasul Orianei învăluia, susura, mângâia, insinua, provoca, implora, promitea, ameninţa. El de-abia aştepta să se termine tot bâlciu’.
– La ce te gândeşti?
Oriana îl zgâlţâia cu o lamentabilă furie.
– La cine?
A prins-o de încheieturile braţelor. A îndepărtat-o, stingherit.
– La cine te gândeşti? Cine e ea?
Cât ar fi vrut să ştie. Dar, cu fiecare întâlnire, ştia din ce în ce mai puţin despre ea. Va ajunge cândva să nu mai ştie decât că o iubește.
A mângâiat-o pe Oriana. Obrazul îi era umed.
– Cât mi-am dorit să fim iarăşi împreună!
Asta e, Oriana. A crezut că va reuşi… să… Să fie aşa cum… Nu putea. Ce să facă? Dacă nu pot, nu pot! N-a strigat. N-a rostit un cuvânt. Însă Oriana a tresărit. A sărutat-o pe obraz. Şi a ieşit.

Un pas. Încă unul. Mai sus. Mai uşor. Nu gândește. Privește înainte. Brazi. Nu-și amintește. Cărarea. Nu regretă. Cabana. Undeva, în spate. Nu mai speră. A intrat ca să stea la umbră. A băut. O cană cu apă. A privit. Oamenii. Să-i mai vadă. Să-i mai audă. Poate sunt ultimii… Puţină lume la cabană. Destule camere libere. Afară s-a înnorat. La noapte va ploua. Ploaia îi va şterge urmele.
Alt pas. Încă unul. Mai sus. Nu destul. Nu, destul a căutat. Nu s-a-ntâmplat nimic. A strigat. N-a atras atenţia nimănui. Undeva, pe aproape, susur de apă. Va poposi. Curând. Plecând, parcă ar fi vrut să iasă şi din sine însuși, nu doar din… Încă un pas. Mai sus. Mai nimic nu i-a reuşit. Uite un platou. Iarbă. Câţiva bolovani. Câţiva amici cu care mergea la o bere. La meci. La naiba. Se oprește. Privește în vale. Costişa e abruptă. Un pic să se aplece şi… Nu se mai vede cabana. Un firicel de fum. Apa susură distinct. Nu mai ştia cine pe cine înşeală. Uite izvorul. Dă jos tricoul. Îl pune la uscat. Se apleacă, în amurg, la izvor. Umple bidonul. Apoi ceainicul. Bea din căuşul palmelor. Înghiţituri mici. Apă. Rece. Amintirea unei ierni. Copilărie. La săniuş. Compunere. Apa. Rece. I se taie respiraţia.
Se ridică. A ieşit Soarele. Curând va scăpăta după creastă. Norii se răsfiră. Desface cortul. Îl montează. Casa în care nu se mai simţea acasă. Adună vreascuri din hăţişuri. Multe. Vreascuri. Aşază bolovanii pe vatra veche.

Câţi alţii vor mai fi folosit vatra înaintea lui. Au iubit femeia pe care n-o înţeleg. Au luat în piept viaţa pe care nu ştiu s-o trăiască.

Locul e frumos. Să tot admiri priveliştea. Privește cu nesaţ. Soarele dispare după creastă. Pe cer, sângeriul amurgului joacă-n ape violete. Apare prima stea. Se ridică. E-o cale-atât de lungă. O clipă întrezărește licărul de maliţiozitate din ochii Roxanei.
Aduce ruscsacul lângă vatră. Aşază vreascurile, face focul. Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
Trage o duşcă de rachiu. Prăjește slănină. Pune de cafea. Își îngăduie prima ţigară.
A început al doilea pachet de Lucky Strike. Mai trage o duşcă. A uitat. Totul? Aproape. Ce rost ar mai avea. Obsesii. Neîmpliniri. Speranţe. Nu-și mai dorește nimic. Ba da. Să nu-i mai fie frig. Înteţește focul. Ia un pulover din rucsac. Aude paşi. Tresare. Nu-i e frică. Îi e ciudă. Nu-i plac intruşii.
Bună seara.
– ‘seara.
O voce calmă. Om ostenit.
E voie?
Vocea e plăcută. Iată-l. E subţire. Pare înalt. S-a ghemuit lângă foc. Bărbos. Ochi limpezi.
– Poftim. Bei o cafea?
Lasă jos rucsacul. Nu are cort. Nici sac de dormit.
Mulţam.
Voce liniştitoare. Omul ăsta ştie să tacă. Îi întinde cana. El scoate o sticlă din rucsac. Îi îmbrăţişează mireasma de muscat. Toarnă câteva picături lângă foc.
Noroc!
Apucă sticla.
– Sănătate!
Minunăţie. Bea cu înghiţituri mici. Îi trece sticla. Pune de alte cafele.
A trecut de miezul nopţii. Tac. El nu fumează. Nu tuşeşte. Respiră. Este.

…Vinul s-a terminat. El se ridică. Îi întinde mâna.
Rămâi cu bine.
– Unde mergi, omule, în toiul nopţii?!
Nu-ţi fă griji. Mai în vale e o stână. Mă am bine cu ciobanii.
Ar fi vrut să-i spună ceva deosebit. Strânge mâna ce i s-a întins. E întuneric. Focul de-abia mai pâlpâie.
Priveşte înapoi cu blândeţe, spune El şi ochii i se luminează. Ridică rucsacul. Îl pune pe umăr.
Dus a fost. Ciudat. Nu-i desluşește paşii rostogolind pietrele de pe potecă. Aude însă cum picură lumina stelelor. Era susurul izvorului, veţi zice. Sau: era ameţit de băutură. Era un om bun sau chiar…

Pune ceainicul pe vatră. Își pregătește culcuşul. Aruncă frunze de mentă în apa care bolboroseşte. Aşază apoi ceainicul mai la o parte.
Se apropie zorile.

Intrând în sacul de dormit își spune că, în definitiv, în loc să fugă de lume, poate oricând s-o ia de la capăt. Rămâne să hotărască încotro. Mâine. Adică astăzi. Da’ nu chiar acum. Mai întâi să tragă un pui de somn.

foto tumblr.com

Citește și un băiat de zahăr

Exit mobile version