„Viitorul meu a rămas undeva în urmă; în fața mea nu e decât trecutul”. – Yasmina Khadra
Recomandare de film: „Ceea ce ziua datorează nopții” (Ce que le jour doit à la nuit, Franța, 2012) este ecranizarea romanului cu același nume, scris de Yasmina Khadra, pseudonimul scriitorului algerian Mohammed Moulessehoul. La apariția cărții, în 2008, autorul mărturisea că și-a dorit un roman „de mare dragoste” comparabil cu Pe aripile vântului sau Doctor Jivago. 
„Nu e rău să asculţi. Viaţa e o ucenicie permanentă; cu cât credem că ştim mai mult, cu atât ştim mai puţin, mai ales că lucrurile se schimbă şi odată cu ele şi mentalităţile.”
Acțiunea se derulează pe două planuri temporale : primul este prezentul, care prilejuiește incursiunea în amintire și punctează etape ale vieții, urmărite în cronologia lor, iar cel de-al doilea, trecutul evocat, în care este concentrată întreaga acțiune – reconstituirea existenței personajului principal Younes / Jonas.
“Războiul nu este decât rezultatul falimentului bunului-simţ. Războiul nu rezolvă nimic; el doar seamănă nefericirea, nenorocirea şi germenii otrăviţi ai răzbunării.”
Nevoită să părăsească locul natal, familia lui Younes se mută la Oran. Băiatul de 9 ani ajunge în familia unchiului său, un farmacist bogat și influent, care îl va iubi ca pe propriul copil. Madelaine, mătușa sa, îi schimbă numele în Jonas. Puștiul arab, o cunoaște pe Émilie, o fetiță de aceeași vârstă, care primește lecții de pian de la mătușa băiatului, și se va împrieteni cu ea.
„Viaţa e un tren care nu se opreşte în nicio gară. Fie îl luăm din mers, fie îl privim trecând de pe peron, şi nu e tragedie mai mare decât o gară fantomă. Am fost fericit după aceea? Cred că da; am cunoscut bucurii, momente de neuitat; chiar am iubit şi am visat ca un copil uimit. Şi totuşi, mi s-a părut întotdeauna că lipsea o piesă din puzzle-ul meu, că ceva nu era întru totul perfect, că o absenţă mă mutila; pe scurt, că nu făceam decât să gravitez la periferia fericirii.”
Frământările politice din Algeria anilor ’40 fac ca familia adoptivă a lui Jonas să plece și să se stabilească într-o zonă rurală numită Rio Salado. Mai târziu, în timpul Războiului de Independență din Algeria (1954 – 1962), tânărul Jonas o va revedea pe Émilie și între ei se naște o dragoste mistuitoare.
Cum se termină povestea celor doi? Rămâne să aflați, vizionând acest film despre dragoste, prietenie, onoare, delicatețe sufletească, dar și despre alegerile pe care le facem și felul cum ele ne influențează cursul vieții.
Regia: Alexandre Arcady
Imaginea: Gilles Henry
Scenariul: Alexandre Arcady, Alexandra Deman, Antoine Lacomblez, Katie Pouchaudon, Daniel Saint-Hamont, Blandine Stintzy
Montajul: Manuel De Sousa
Muzica: Armand Amar
În distribuţie: Nora Arnezeder, Fu’ad Aït Aattou, Anne Parillaud, Vincent Perez, Anne Consigny, Mohamed Fellag.
Citiți și Pe aripile vântului
Un interviu cu scriitorul găsiți aici.
Aleg să fiu o poveste cu de toate: cu frumusețea ivită din tot ce mi s-a împotrivit în viață, din greutăți și obstacole, care m-au îngenuncheat sau scufundat; cu blândețea și bunătatea, pe care doar anii și oamenii mi le-au arătat, luându-mă de mână în poveștile lor, fără teama că lumina sau întunericul din ei m-ar alunga, care m-au învățat să pășesc cu grație, m-au dojenit și, mai presus de orice, m-au iubit, eu fiindu-le lumină sau întuneric, după vreme și vremuri. #ain