Site icon Bel-Esprit

Cât avem amintiri, atâta dor mai avem…

Cât avem amintiri, atâta dor mai avem…

Vorbim prea mult. Tăcem nefiresc. Idealizăm (nu admite superlativ), criticăm prea aspru. Totul în existența noastră e supralicitat sau diminuat până la acea limită inferioară care și-a pierdut nuanțele. Am uitat că ”es modus in rebus” și că ”omul este măsura tuturor lucrurilor” (homo mensura), cum spuneau latinii. Deriva sau preablândul ”laissez faire” sunt atitudinile la modă. Orice am face, oricât ne-am zbate, timpul trece.
Filozofic vorbind, condiția umană este singura noastră limitare. În rest, suntem tari. Pentru că uităm exact acele lucruri esențiale care fac diferența. Nici măcar nu le mai identificăm.

Amintiri. Am uitat să trăim.

Cât mai avem amintiri…

P.S. Cât avem amintiri
Atâta dor mai avem…

Şi atunci
cu toate cheile
să ne închidem copilăria și anii frenetici
cu mâini somnambule năluci înverzite
de sâmbătă până duminică să încuiem în sertare
prin carne trecute ca prin desișuri cu spini
toate dorurile

rămâi, îți spun, ziua abia a început
privește cum nu e vremea în noi
a ceartă se-ncruntă secundele tale în ele,
secundele mele cu greu se prefac a rânji
a mască privești către mine, a geruri mă fac
tăcerile toate

de unde mai vin nu mai știu
le-am închis despletite-ntr-o carte pe toate
pe mine pe tine și toată lumea aceea pierdută
a noastră fără să fie vreodată ce tristă se pare
întinsă la soare ca așternuturi de vise topite
de foste iubiri

să ne închidem într-o fereastră deschisă a mare
de alge cum simt pielea ta mai miroase de vară
de spaimă și umbre de doruri de casă
lăsate să umble pe stânci înecate de sare
mai poartă-mă un val
un mal

ne jucăm cu sufletele noastre de parcă am avea unul.

 

Citiți și despre Mitul amoros

Dimitrie Anghel: „Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”

Exit mobile version