Cassandru
Mihail Medrea
Nu mai ştia nimeni cum îl cheamă. I se spunea Cassandru. Din ce în ce mai rar, pentru că nu prea se vorbea despre el. Iar când i se adresa cineva, îi zicea doar: „Cară-te naibii de-aici!“ Şi facu-ţi, şi dregu-ţi!… I se dusese buhul de piază rea. Dacă afirma el despre cineva că va păţi ceva sau despre ceva că se va întâmpla într-un fel sau altul, musai că urma o nefăcută. Nu aşa cum spusese el, ba de multe ori chiar nu se brodeau prezicerile cu realitatea, însă, oricum, nu era a bună.
Deşi era detestat, nu se putea abţine să nu-şi dea cu părerea despre una, despre altul… Dacă deschidea gura, era neînduplecat. O ţinea pe-a lui, de-a surda, cu toate că era înjurat sau bătut.
Nu şi-a terminat liceul fiindcă s-a pus cu cine nu trebuia. În clasa a XI-a, l-a contrazis pe proful de istorie într-o chestiune veşnic spinoasă: cea evreiască. A fost exmatriculat şi a scăpat ca prin urechile acului de centrul de reeducare.
Nu-şi putuse întemeia o familie fiindcă nu avea nici un rost; fiind prea slobod la gură, nu rezista în niciun serviciu mai mult de câteva zile. În cele din urmă ai săi l-au alungat de-acasă. Ajunsese pe drumuri, boschetar cum se zice, hrănindu-se cu pâinea aruncată de alţii, pe unde se-apuca, îmbrăcându-se şi încălţându-se cu ce găsea pe la containerele de gunoi. Vara, dormea în vreun cotlon, într-o casă părăsită sau în cimitir. Iarna, dispărea. Nimeni nu se întreba unde.
Nu era îngăduit printre boschetari. Le era groază de el. Odată, l-au bătut cu încrâncenare, vrând să-l ucidă. Ştia ce-l aşteaptă, văzându-se împresurat. I-a blestemat cumplit, încât ăia, puţinii care au scăpat cu viaţă din nenorocirile pe care le atrăseseră asupra lor, zărindu-l încă de departe, fugeau de el ca de-un demon.
Fusese un copil bolnăvicios şi timid. Nu se amesteca în harţa puştanilor, iar la joacă era mai mereu ţapul ispăşitor. El ofta, răbdând fără să crâcnească nedreptăţile şi ocările.
Era elev la liceu când i s-a vădit vocaţia de prezicător. Prima oară, le-a dezvăluit colegilor nu doar ce note vor primi la teza de la mate dar şi cine va fi prins copiind. Totul s-a îndeplinit precum a menit el. Altă dată, i-a spus unui prieten să nu meargă la un chef cu maşina, fiindcă aceasta se va zdrobi într-un accident. Prietenul l-a ascultat. Ăilalţi, nu. Toţi cei şase zurbagii înghesuiţi în „aspiratorul de gagici“ au pierit într-un accident stupid, după o cursă nebunească, prin ceaţă, încheiată sub roţile unui TIR parcat regulamentar.
Peste ani, la stăruinţele colegilor de serviciu, au jucat la Loto. O sumă nu cine-ştie-ce. Şi au ieşit numerele pe care le jucaseră. Ar fi câştigat premiul cel mare. Dacă… Dacă n-ar fi pierdut biletul. Atunci a luat prima bătaie „soră cu moartea“.
Nu se mai ştie cine l-a poreclit Cassandru. Cert este că acest cognomen l-a autentificat drept o ciudăţenie cu care nu era bine să ai de-a face.
Nu-i înţeleg şi nici nu-i invidiez pe cei care afirmă, la un moment dat: „Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş trăi (sau aş face) exact la fel“… Aiurea ! La mine-i cu totul invers. Şi ştiu că nu va mai fi o „a doua oară“ pentru mine şi că, aflat spre capătul vieţii, nu-mi va fi dată şansa de a o lua de la capăt.
O să crăp, şi-o să mă ia naiba!
Suferea cumplit când i se adevereau prezicerile, neluat în seamă, batjocorit pentru ele. Asta la început, în tinereţe.
Detesta să aibă dreptate. Şi nu se putea abţine să nu-şi trâmbiţeze viziunile. Era ceva care-l depăşea. Ca şi pe cocoşul care anunţă ceasurile din noapte şi ivirea zorilor sau care anunţă ploaia ce stă să vină.
Într-o dimineaţă ploioasă de vară, pe când lenevea în culcuş, a simţit că-l soarbe aşa… ca un vârtej. A închis ochii, ameţit. Când să-i deschidă, l-a înşfăcat viziunea unei pâlnii uriaşe, învârtejindu-se, bâţâindu-se cu capătul de jos pe pământ, absorbind în vortexul monstruos orice întâlnea în cale. Cordonul se lărgea din ce în ce, gura pâlniei, vineţie, cuprinzând orizontul într-un răget înspăimântător.
Şi-a pierdut cunoştinţa.
Spre seară, începând a se dezmetici, ştia că asupra ţinutului se va prăvăli urgia. Voia mai mult decât orice să înece în alcool pornirea irepresibilă de a le dezvălui tuturor ceea ce stă să se întâmple. Era inutil să-i prevină dar trebuia să-şi facă datoria. A mers mai întâi în staţia de taxi din apropiere. Taximetriştii nu l-au lăsat să caşte gura. Mai luase bătaie de la alţii asemenea, pentru un îngrozitor accident pe care-l prevestise.
S-a dus la poliţie. A dondănit el ceva, iar poliţaiul de la poartă l-a luat peste picior. Scos din sărite, a început să vestească în gura mare nenorocirile care se vor năpusti peste oraş dintr-o clipă-ntr-alta. L-au umflat doi zdrahoni, l-au târât în garaj şi au pus pe el furtunul cu apă. După ce l-au murat bine, i-au mai tras şi o amendă, pentru vagabondaj şi tulburarea liniştii publice. Au vrut să-l ducă la ospiciu, însă s-au ivit, în rafală, mai multe infracţiuni grave, în diverse puncte ale oraşului. L-au aruncat în stradă, cu picioare-n dos. Zgribulit, năucit de şuturi şi de palme, a mers la un post de radio, unde-l cunoştea pe unul dintre redactori. Ghinion. Respectivul era în luna de miere. S-a ales totuşi cu câţiva lei, cu care şi-a luat de la un non-stop un sandviş şi o cafea fierbinte.
Zorile l-au prins pe o bancă, în faţa unui bloc. Dârdâia şi plângea. Plângea şi tremura, de frig şi de groază. Dintr-o dată, s-a făcut linişte. Cerul, de un verde intens, părea îmbibat cu otravă. Aerul s-a încins ca-ntr-o etuvă.
Odată cu răsăritul soarelui s-a stârnit vântul. Fierbinte. Tot mai puternic. Cerul devenise opac. Brusc, s-a înstăpânit bezna. Vâscoasă. Vântul s-a oprit. O vreme. Ca, dintr-o dată, să se năpustească într-un vârtej infernal, spulberând geamuri, prăbuşind copacii peste clădiri, peste oamenii care fugeau îngroziţi care-ncotro, printre maşini. Şi, ca să le pună capac la toate, peste întregul ţinut s-a prăvălit un zid de apă, de la barajul rupt de dislocarea unui întreg versant montan.
Între timp, tornada s-a îndepărtat, mugind, spre alte locuri, spre alte dezastre.
Cassandru a scăpat. Se ascunsese într-un container-baracă de pe un şantier din apropiere. Peste container s-a răsturnat un plop imens, sfârtecat de tornadă. Viitura a rostogolit, de-a valma, copac şi container, izbindu-i de un bloc în construcţie. Baraca era de-acum un morman de fiare, deformată ca o biată cutie de conserve de pe maidan. Năuc, a ieşit din epavă, s-a târât printre sfărâmături, până într-un loc mai înalt, neatins de puhoi. De jur-împrejur nu mai era nimic întreg. Nici clădiri, nici arbori, nici stâlpi de curent electric, nici străzi, nici poduri.
Îl durea tot corpul, iar capul părea că-i va plezni dintr-o clipă-ntr-alta. Îşi dorea să dispară, înspăimântat de haosul din jur ce amplifica infernul din sine. S-a lăţit jos ca o broască, terorizat de iminenta apariţie dintre sfărâmături a unei creaturi abominabile care-l va înşfăca şi-l va devora.
* * *
Mai întâi a crezut că e o năzărire. Mai apoi s-a convins că nu i se pare şi că acel orăcăit mânios se auzea de undeva, din apropiere. Era un prunc ce răcnea pe mai multe voci, din toţi plămânii. Apropiindu-se de locul cu pricina, i-a descoperit într-un cărucior dublu pe gemenii cei vocali. De la prima privire a ştiut că sunt fii ai luminii, şi că locul lor este pe Ostrovul Florilor, unde măicuţa Cassandra oblăduia sărmanii acestei lumi: orfanii, bătrânii însinguraţi sau părăsiţi şi animăluţele rămase fără de stăpân.
sursă foto
De același autor citește și Toate la vremea lor
