Timpul, ca entitate multiplicată în spaţii şi forme, atrage în „marea lui trecere” senzaţii, utopii şi fapte, care nu fac altceva decât să contribuie la disproporţia timpului relativ, atât de familiar individului uman prin construirea gramaticală a unei perspective mensurabile: trecutul, prezentul şi viitorul. În literatură, timpul a constituit punct de plecare în diverse analize şi interpretări, în special ca mit recunoscut prin principiul ireversibilităţii sale: celebra fortuna labilis sau horaţianul fugit irreparabile tempus. În asemenea variante recepţionale, nu este vorba despre un timp cosmic, sacru sau mitic, cum s-a observat la Vergilius, ci de un timp uman, descendent şi involutiv în raport cu etapele şi trăirile omului.
Înainte de Horatius (Quintus Horatius Flaccus, în limba română Horațiu, (n. 8 decembrie 65 î.Hr., Venosa; d. 27 noiembrie 8 î.Hr., Roma) a fost unul dintre cei mai importanți poeți romani din „perioada de aur” a literaturii romane („Secolul lui Augustus”) sau „epoca augustană”, cuprinsă între 43 î.Hr. (moartea lui Cicero) și 14 d. Hr. (moartea împăratului Augustus), cu aceeaşi semnificaţie dramatică, timpul apare în literatura egipteană, în Cântecul Harpistului, unde se întâlneşte epicureicul carpe diem:
„Petrece-ţi ziua cu fericire şi nu te mâhni!
Ia seama, nimeni nu şi poate lua avuţia cu el!
Ia seama, nici unul din oamenii care au plecat dintre noi
nu poate veni înapoi!”
Poetul augustan a tratat subiectul relativităţii timpului din prisma muritorului obişnuit, a omului gata să înfrunte labilitatea existenţială, fără să transpună trecerea vremii în dimensiune tragică. Ceea ce a decelat însă Horatius a fost divizarea timpului în timp uman şi timp creator: omul, supus ab initio deşertăciunii şi morţii se subordonează fatic timpului colosal, atotputernic, în timp ce demiurgul reuşeşte prin actul creator să domine transfigurarea temporală, salvându-se prin incursiunea în eternitate:
„Non omnis moriar multaque pars mei
vitabit Libitinam”
(Carmina, III, 30, vv. 6-7)
„Nu voi muri cu totul şi o parte din mine
va învinge moartea”
(Traducere de C. D. Ollanescu)
Horatius, îndepărtându-se de ipostaza dumnezeiască de creator, conştientizează lucid nimicnicia fiinţei sale. De aceea insistă pe conotaţiile pe care le implică fuga temporală. Poetul defineşte trecerea timpului în multiple variante denominative: fugerit invidia aetas (I, 11); spatio brevi (I, 11); labuntur anni fugaces (II, 14); innumerabilis annorum series sau fuga temporum (III, 30).
Timpul la Horatius întruneşte toate elementele forţei supreme: latura ostilă, potrivnică fiinţei umane, latura protectoare, de eternizare a absolutului creat şi nu în ultimul rând latura metamorfică, de privilegiere a transfigurării. Aceasta din urmă depinde în principal de atitudinea poetului în faţa ireversibilului: Horatius se detaşează total de natura lui omenească, săvârşind pe de o parte o transformare concretă, din om în creator, iar pe de altă parte o metamorfozare onirică, în album alitem (pasărea albă ca simbol mitic al veşniciei spirituale în opoziţie cu albatrosul baudelairian):
„Iam iam residunt cruribus asperae
pelles et album mutor in alitem
superne nascunturque leves
per digitos umerosque plumae;
iam Daedaleo nitor Icaro
visam gementis litora Bosphori
Syrtesque Gaetulas canorus
ales Hyperboreosque campos”
(Carmina, III, 20, vv. 9-16)
„Mă schimb în pasăre-albă cu-aspră piele
cu pene printre degetele mele,
pe umeri cu aripe nou crescute,
în zare mă voi înălţa mai iute;
Chiar decât Icar, fiul lui Dedal
vedea-voi şi al Bosforului mal
şi Sirtele şi-n cântăreţ cu pene-
tărâmurile hiperboreene”
(Traducere de Traian Costa)
Horatius realizează în odele sale nu numai fragilitatea timpului în mişcare, ci şi atitudinea sa faţă de acest fenomen, în care prevalează reacţia contemplativă, clădită pe o tihnă epicureică, pe otium. În prima odă a cărţii întâi considerată de autor însuşi programatică, redactată poate chiar în anul 23 a. Chr., şi adresată lui Mecenas, după ce arată că unii urmăresc mai ales succese sportive, comerciale, agricole, militare (I, 1, 1-28), poetul aspiră către gloria literară, către viaţa în mijlocul naturii, cântată de el departe de satisfacţiile deşarte (I, 1, vv. 29-36).
Opţiunea lui Horatius pentru epicureism este evidentă în ode, deşi în epistule va afirma independenţa sa faţă de orice şcoală filosofică. El practică un epicureism autentic, chiar dacă relativ deschis şi înclinat spre hedonismul banalizant. Se regăsesc în odele sale maxime epicureice devenite clasice. Mai ales respingerea temerii de moarte şi de trecerea timpului, propăvăduirea calmului aducător de adevărată plăcere, pledoaria pentru prietenia sinceră denotă un epicureism fundamental. Din această perspectivă epicureică trebuie înţeleasă o scurtă odă, în care poetul recomandă să nu se cerceteze viitorul, să se suporte viaţa aşa cum este ea, uşoară sau grea, lungă sau scurtă:
„Tu ne quaesieris! scire nefas quem mihi, quem tibi
finem di dederint, Leuconoe, nec Babylonios
temptaris numeros. Ut melius quicquid erit pati!
Seu plures hiemes seu tribuit Iuppiter ultimam
quae nunc oppositis debilitat pumicibus mare
Tyrrhenum, sapias, vina linques et spatio brevi
spem longam reseces”
(Carmina, I, 11, vv.1-6)
„Nu cerceta-căci nu se cade! -o, Leuconoe, ce sfârşit
meniră vieţii noastre zeii, nu ispiti necontenit
pe zodierii din Caldeea -şi rabdă orice ar fi mai bine!
Au Joe da-ţi-a ierni mai multe, au cea din urmă pentru tine
e asta care-acuma frânge de stânci tireniana mare,
fii înţeleaptă, limpezeşte prin sită vinul în pahare
scurtează-ţi după timp speranţa”
(Traducere de Teodor Naum)
În ultimă instanţă Horatius recomandă trăirea exclusivă a clipei prezente:
„…Dum loquimur fugerit invidia
aetas: carpe diem, quam minimum credula postero”
(Carmina, I, 11, vv.7-8)
„…rea, vremea trece cât vorbim
culege ziua cea de astăzi: ce va fi mâine, noi nu ştim”
(Traducere de Theodor Naum)
Dar Pierre Grimal[1] observă că celebrul carpe diem, „culege ziua (cea de astăzi)”, trebuie înţeles nu în sensul gustării prezentului ca un fruct, ci în cel al transformării fiecărei zile într-o entitate de sine stătătoare. De altfel verbul latinesc carpo,-ere înseamnă mai ales „a tăia”, „a decupa”, deci, la Horatius, el separa fiecare zi de alta. Trăirea ataractică a prezentului apare şi în alte ode, spre exemplu în celebra odă a Thaliarchului:
„Quid sit futurum cras fuge quaerere et
quem Fors dierum cumque dabit lucro
appone nec dulces amores
sperne puer neque tu choreas,
donec virenti canities abest
morosa…”
(Carmina, I, 9, vv. 13-18)
„Ce va fi mâine-feri să întrebi: o zi
oricum, de-ţi mai dă soarta, câştigului
s-o treci şi, june, nu fugi de
dulcile dragoste, nici de hore,
cât încă verde, încă departe eşti de cărunteţea morocănoasă”
(Traducere de Traian Costa)
Aceste versuri confirmă profesarea de către Horatius a unui agnosticism referitor la destinul vieţii individuale: neputând fi cunoscut, viitorul nu trebuie cercetat, ci privit ca un dar al sorţii.
Timpul a fost unul dintre cele mai inspiratoare subiecte, cu precădere lirice.
Regăsim în lirica eminesciană teme şi motive horaţiene: pulvis et umbra sumus, fugit irreparabile tempus, fortuna labilis.
Astfel, meditaţia din Scrisoarea I debutează sub semnul timpului, într-un peisaj nocturn stăpânit de lumina „voluptoasă” a lunii când „Doar ceasornicul urmează, lung-a timpului cărare”. Universala devenire stăpâneşte fruntea plină de gânduri a bogatului deopotrivă cu a săracului, a negustorului şi a „bătrânului dascăl”, cu toţii având măsura timpului rânduită de fire: ”Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul nopţii”. Timpul necruţător transformă totul în cenuşă (pulvis et umbra sumus): „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfărâmi…orice-ai spune / Peste toate o lopată de ţărână se depune”, în perspectiva morţii toţi devenim identici.
Poemul Luceafărul, precum şi Odă (în metru antic), propun ipostaza geniului, nemuritor prin spirit care se va detaşa dispreţuitor de „cercul strâmt” al existenţei meschine, retrăgându-se într-o lume în care se simte „nemuritor şi rece”. Sortit veşniciei, geniul se simte pururea tânăr, incapabil să înţeleagă, să-şi asume spaima morţii: ”Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”.
Poezia Revedere aduce în prin plan motivul fugit irreparabile tempus, sugerat prin cuvântul de profundă rezonanţă vreme. Omul este supus vremelniciei, e doar „pe pământ rătăcitor”, pe când natura se înscrie în veşnicie:
„Codrule cu râuri line
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.”
Glossa aprofundează acelaşi motiv al trecerii ireversibile a timpului într-o lume în care nimic nu se schimbă în esenţă, ci doar în aparenţă: ”Toate-s vechi şi nouă-s toate”.
Legăturile lui Eminescu cu clasicismul greco-latin n-au fost trecute cu vederea de cercetătorii care ne asigură că poetul era în această materie un adevărat specialist şi că în câteva poezii el se afirmă ca un artist nu numai în formule, dar şi chiar de structură clasică. Într-adevăr, un gust al clasicităţii, o anume pasiune pentru arta clasică se pot constata la romanticul Eminescu, aşa cum le constatăm şi la marii romantici ai secolului al XIX-lea: Puskin, Byron, Hugo.
Legăturile lui Eminescu cu poezia clasică latină sunt evidenţiate de cunoscuta Odă (în metru antic) care este urmarea aprofundării de către poet a prozodiei latine, îndeosebi pe temeiul lui Horatius[2]. Pentru elenistul Cezar Papacostea[3], modelul odei lui Eminescu era oda închinată de poeta Sappho, iar mantia în care poetul se înfăşura „fericit pân a nu-nvăţa să moară”, provenea din filosofia stoicilor şi cinicilor. Alţi cercetători văd în oda lui Eminescu înrâurirea elegiei lui Catullus care se termină cu versul: „O dii, reddite mi hoc pro, pietate mea”.
În afară de metru aduce aminte de Horatius versul „N-ai admirat nimic în scurta ta viaţă”, bazat pe principiul horaţian al ataraxiei care sfătuieşte să nu te uimeşti de nimic, pentru a fi fericit:
„Nil admirare prope res est una. Numici
solaque quae possit facere et servare beatum”.
Eminescu se exercită mai departe în prozodia clasică, făcând o strofă asclepiadă B cu două versuri asclepiadee de câte 12 silabe, un phereoratian şi un gliconic:
„Dulce marmură tu, ochii tăi, blânzi cereşti
Când se lasă încet, creştetul meu arzând
Ah, atunci te chiamă
Pieptul inima, dorul meu”
(Dintr-un manuscris, 1875-1876 – Iaşi)
Una dintre variantele poeziei din 1879 conţine o referinţă directă la Horatius:
„Cum pe dulcea-i liră Horaţiu cântat-a
Mlădiind în versul adonic limba-i
Mă doream doar încununat de laurul
Pururea verde”
(M.Eminescu, Opere, III)
Versurile de la sfârşit ale Odei (în metru antic) fac de asemenea trimitere la Horatius, subliniind faptul că adevărata nemurire o oferă numai măreţia operei de artă:
„Piară-mi ochii tulburători din cale
Vino iar la sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă.”
Nu este întâmplător nici faptul că poetul a tradus, fie şi parţial, celebra odă, Carmina, III, 30 (Exegi monumentum):
„Mi-am zidit monument, decât acel de fier
Mult mai trainic şi nalt cu piramizi cereşti;
Ploaia nu-l va mânca, nici Aquilonul slab,
Nici al anilor şir, vremile care fug.
Nu de tot voi muri, partea mai bună a mea
Va scăpa de mormânt…”
(M.Eminescu, Opere IV, p. 518)
În oda C II, 11, Ad Mercurium, în care Horatius cere mesagerului zeilor să-l investească întocmai ca pe Amphion, cu puterea cântecului spre a îndupleca, găseşte Eminescu imaginea lirei cu şapte coarde pe care o va folosi în Scrisoarea V:
„O Mercur, a cărui poveşti desprins-au
Amphion, urnind după cântecu-i pietre,
Şi tu liră, care-n cald avânt din şapte
Coarde suna-vei”.
„În zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună,
Tînguirea ta de moarte în cadenţele-i adună”.
(M. Eminescu, Opere, v.II, p. 119)
Poemul eminescian face şi o trimitere directă la poetul latin:
„Şi, pătruns de ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu
El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu”.
(M.Eminescu, Opere, v.II, p. 120)
Regăsim ecouri din oda II, 14 Lui Postumus, de Horatius, tema carpe diem, cinis et umbra în toată opera eminesciană:
„Anii fug-cu ei viaţa – cu ea totul.
Azi suntem iar mâine cinis et umbra
Să-ncununăm a plăcerilor dulci trecătoare
Cupă de aur.”
Pentru Lucian Blaga, timpul este necruţător, existenţa este „o mare trecere” spre moarte, spre aneantizare. Spiritul lucid, care nu se poate împotrivi trecerii timpului imploră divinitatea, Marele Anonim: ”Opreşte trecerea!…”.
Nichita Stănescu, poet neomodernist, reprezentant al anilor `60, preia teme şi motive intens vehiculate în literatura universală, abordându-le însă dintr-o altă perspectivă. Poezia În dulcele stil clasic imită prozodia clasică şi propune o imagine a creatorului nemuritor prin spirit, prin poezia sa, atingând astfel condiţia divină:
„Mai rămâi cu pasul tău
parcă pe timpanul meu,
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău”.
În plan uman poetul este blestemat, împovărat de harul creaţiei, dar în plan divin devine semizeu, nemuritor, capabil de a crea o lume, chiar dacă imaginară.
Opera lui Horatius, prin arta sa subtilă, graţioasă, de multe ori sclipitoare de ironie, desfăşurată pe atâtea registre, a străbătut veacurile. Ca şi în cazul lui Vergilius sau Ovidius, previziunile poetului au fost întrecute de trecerea vremii. Horatius a rămas viu, susceptibil să-şi delecteze cititorii, pentru eternitate, în orice caz după ce civilizaţia romană s-a stins, iar marele pontif şi fecioara vestală n-au mai urcat colina Capitoliului.
[1] Pierre Grimal, Le lyrisme a Rome, Paris, 1978, pp. 185-192.
[2] George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I, Bucureşti, 1969, pp. 366-373.
[3] Cezar Papacostea, Filosofia antică în opera lui Eminescu, Bucureşti, 1930, p.22.
Un articol de Elena Păun
Citiți și Petrarca: La mia dolce Laura
