Când pică barba – „Barbă albastră”

Mai este astăzi fidelitatea posibilă? Ce mai înseamnă Barbă Albastră, «celebrul infidel»? Întrebarea ascunde o falsă problemă, fiindcă ceea ce l-a interesat pe regizorul Alexander Hausvater este doar «bărbatul de succes» al anului 2020. Cu siguranță, directorul de scenă a pornit de la premisa de a-l integra pe Barbă Albastră sensibilității contemporane și a marșat din plin:„Dr. Schaad e un om de succes binecunoscut ca doctor și admirat pentru acțiunile sale filantropice, generozitatea cși cultura sa. Dr. Schaad e pasionat de jocul de biliard dar preferă să joace singur, fără partener, bazându-se mai curând pe întâmplare decât pe un joc planificat. Căsătorit de șapte ori, e acuzat de moartea celei de a șaptea soții, Rozalinde. Într-o noapte ploioasă Dr. Schaad intră într-un bar de biliard ca să se joace cu bilele colorate, dar mai ales cu instanțe și circumstanțe ale relației lui cu Rozalinde. Bilele sunt eliminate una după alta, exact ca mărturiile și evidența vinovăției. Romanul lui Max Frisch m-a atras dintotdeauna pentru căutarea identității și a conștiinței la sfârșitul secolului 20.” – mărturisește directorul de scenă.

Prelucrarea mitului lui Barbă Albastră, trecut prin filtrul elvețianului Max Frisch, rezonează cu actualitatea în care jurnalele de știri stau sub zodia senzaționalului (crime, psihopatologii expuse către publicul larg, detalii macabre, procese ș.a.m.d). Într-o lume în care nu mai există criterii, în care universul e conceput ca un labirint, tragicul  se convertește – în permanență – în comic, iar comicul în tragic, așadar opțiunea regizorului Alexander Hausvater pentru o transpunere scenică pentru contoversa dintre legenda cavalerului Barbă Albastră și straniul doctor Schaad se justifică pe deplin. Așadar, spectacolul Barbă Albastră, de la Teatrul Stela Popescu, din București, aduce în prim-plan teme precum incapacitatea omului modern de a iubi, cât și relația aberantă dintre individ și sistem (conceput ca un mecanism absurd). Raportul (tradițional) dintre necesitate și libertate se deterioreasză din pricina automatismelor. Urmărind filonul dramatic al elvețianului Frisch, directorul de scenă introduce în acțiune hazardul cât mai eficient cu putință. Păstrând spiritul și litera textului de la care pornește, Alexander Hausvater pendulează între personajul-arhetip și stereotip, investigând contemporaneitatea din perspectiva unui moralist și-a unui filozof pesimist, confruntat cu dimensiunile timpului și ale existenței. Regizorul se pricepe de minune să de-construiască și să re-asambleze teme, motive, situații într-un spectacol care încearcă să descifreze lumea în tot absurdul ei, transformând-o într-un uriaș puzzle despre fragilitatea gândurilor care ne umanizează sau dimpotrivă, dezumanizează. Spectacolul conceput într-o încordare de thriller – de la prima la ultima replică/mișcare – devine o invitație în acel univers aparte în care realul și oniricul glisează perpetuu. Imaginația transgresează limitele lumii obiective. Bunăoară, cadrul scenografic labirintic-versatil, în care spectatorul este invitat printr-o (potențială) izbitură a tacului de biliard, reprezintă echivalarea în imagini plastice a unui puzzle.

Regizorul și-a ales un aliat de nădejde în persoana scenografei Adina Mastalier. Prin urmare, vitraliile dispuse ca imense piese de puzzle compun, descopun și recompun «lumea  lui Barbă Albastră», masa de biliard e poziționată «într-o rână», iar bilele fosforescente sunt eliminate, una câte una, întocmai ca mărturiile și evidențele vinovăției. Cadrul general conferă acțiunii un halou ba oniric, ba real, sau dimpotrivă, o coloratură violent coșmarescă; asistăm la investigații, declarații, parcurgem săli de biliard, saloane de spital sau săli de judecată. Prin urmare și imaginea personajului se compune dintr-o multiplă răsfrângere, într-o suită de oglinzi paralele. Regizorul a ales o serie de momente relevante pentru a marca dezvoltarea acțiunii, iar acele interacțiuni ale comentatorilor (figurația specială) conferă organicitate și înlătură (eventualii) timpi morți. În asemenea context, orice element banal poate căpăta aspecte terifiante. Regizorul își concentrează atenția asupra raporturilor variabile dintre personajele aflate în scenă, făcând apel și la flashbackurile susținute de abilitatea actorilor din distribuție (comentator al intrigii devine eroul colectiv, aici, realizat sub denumirea de ‘figurație specială’ – ce însumează contribuția actorilor: Silvia Maurițiu, Alin Potop, Alexandra Dogaru, Andrei Dogaru, Cristina Marin Neagu). În acest fel, totul pare un joc de biliard, un joc al eliminării și al singurătății, iar actorii, bine coordonați de coregraful Florin Fieroiu, insinuează mișcările impuse de hazard/aleatoriu.

Întrupat de actorul Marius Stănescu, singuraticul jucător principal se surpă sub experiențele năucitoare (experiența închisorii e de dată recentă, iar crima de care e acuzat e teribilă). Copleșit, veșnicul îndrăgostit e incapabil să lege o relație profundă. Repetatele sincope paralizante ale eroului sunt contrabalansate de songuri sau de proiecții video. Marius Stănescu pare cotropit de torentul de interogații lansat de ‘ceilalți’, identificându-se perfect doar cu neliniștea. Mereu conectat cu ceilalți parteneri de joc, oscilează între realism și ‘accidente’ onirice à la David Lynch.

Cu o voce profundă, dar cu o tonalitate insinuantă, Procurorul /Adrian Ciobanu glisează între poziția de investigator și cea de confesor. Ținta permanentă devine Felix Schaad, medicul care și-a ucis soțiile, iar neliniștea acestuia amplifică vârtejul de emoții stârnite de replicile lui Adrian Ciobanu, drapat în mania neagră cu inserturi purpurii ce invocă, mai degrabă, straiele contelui Dracula decât autoritatea magistratului. O deplină reușită a acestei montări o reprezintă distribuirea Adei Navrot în roluri ale fostelor soții ale medicului Schaad. Așadar, actrița cu o personalitate artistică proteică devine  o ‘atletă a subînțelesurilor’ și se dovedește inepuizabilă  în «cursa Lilian/Gisel/Corinne/Andrea/Dna Jetzer/Jutta».

Deși solicitant, rolul multiplu o determină pe Ada Navrot să treacă, cu o naturaleţe cuceritoare, prin salturi rapide, prin tipologii variate, ba chiar diametral-opuse. Se cuvine, din păcate, o precizare legată de spațiul limitat al scenei și timpul mult prea concentrat, care împiedică schimbarea rapidă a costumelor (pantalonii negri de sub fustița de Minnie Mouse subminează efectul vizual scontat, la fel ca și în cazul actriței distribuite în rolurile de chelneriță hipiotă și-apoi de menajeră/glossul de pe buze sabotează replicile bine strunite de Ana Maria Ivan). Deși gândită/proiectată pentru un spațiu polivalent, montarea nu se adaptează perfect la datele tehnice ale acestei săli de spectacol (Sala Mică de la Palatul Național al Copiilor din București). Și tot în zona neajunsurilor se poate încadra inflația de semne scenice cu valoare metaforică (bestiarul din recuzită: lebăda – simbol al monogamiei, iepurele, câinele, toate, aici, albe) care pot duce la o suprasaturare vizuală, având în vedere densitatea personajelor și montajul alert al intrigii.

La rotunjirea montării au contribuit muzica (Sound design: Tibor Cari) – pe alocuri, cu  sonorități clasice, dar și ritmuri subtile (jazz și improvizație) -, cât și costumele de epocă (semnate de scenografa Adina Mastalier ), lipsite de ambiguitate. Faimoasele tente caracterologice sunt discrete, dar se pot evidenția datorită replicilor actoricești. Bunăoară, în dispozitivul  de personaje prezentate, se pot recunoaște ‘mărci’ ale lumii secolului al XX-lea: rochița albă à la Marilyn Monroe purtată de actrița Crina Matei în ipostazierea ultimei soții – Rosalinde Z. – a lui Felix Schaad), tânărul dandy/Cătălin Frăsinescu în pulovăr alb și cu ochelarii de soare negri, infirmiera sprințară/Irina Cărămizaru, rebelul în jachetă de piele/Cristian Neacșu, militărosul maniacal/Sorin Aurel Sandu. Etalate, ca într-un carusel, personajele aduc o puternică reverberare în actualitate a suitei de ‘mărci’ și mituri ale veacului trecut,  iar songurile din deschidere și de la finalul reprezentației accentuează polifonia sumbru carnavalescă a lumii contemporane. În acest spectacol, relativismul se demonstrează și se explică, chiar și printr-o necesară demitizare postmodernă.

„Barbă albastră” – adaptare după Max Frisch

Regia și adaptarea: Alexander Hausvater

Scenografia: Adina Mastalier

Coregrafia: Florin Fieroiu

Sound design: Tibor Cari

Light design -Lucian Moga

Video design: Constantin Şimon

Asistenți regie: Ioana Macarie, Livia Vișinescu

Distribuția:

Dr. Schaad – Marius Stănescu

Procurorul – Adrian Ciobanu

Lilian/Gisel/Corinne/Andrea/Dna Jetzer/Jutta – Ada Navrot

Rosalinde Z. – Crina Matei

Dra Schlegel/Dna Hoffer – Irina Cărămizaru

Avocatul apărării/ Pfeifer /Stocker – Cătălin Frăsinescu

Dna Bickel/Chelnerița – Ana Maria Ivan

Fiul/ Egon/Judecătorul – Cristian Neacșu

Dl. Bickel/Tatăl victimei – Sorin Aurel Sandu

Figurație specială – Silvia Maurițiu, Alin Potop, Alexandra Dogaru, Andrei Dogaru, Cristina Marin Neagu.

Durată – 1 h 45

Premieră – 19 ianuarie 2020, ora 19:30, București – Palatul Național al Copiilor, Sala Mică

Recomandare public 16 +