Când Penelopa tricotează… – „Două pe față, două pe dos”

Când Penelopa tricotează, Ulise se duelează – Două pe față, două pe dos

Condiția femeii, în zilele noastre, nu doar că stagnează, ba chiar e în regres, dacă de raportăm la inechitățile din anumite țări ale lumii. Într-o epocă în care rețelele de socializare occidentale există mișcări antifeministe, inițiate chiar de femei, când se vorbește tot mai des despre excluderea limbilor clasice din curricula de învățământ, se simte nevoia recitirii unui text scris în urmă cu mai bine de două decenii și jumătate, dar cu nuanțe clare de actualitate.

„Sunt femeie, sunt americancă, sunt mamă, câteodată scriu pentru televiziune, câteodată scriu scenarii de film; cânt la pian, tricotez, mă cert cu universul; sunt mânioasă, sunt tristă; am o fibră de un realism comic, dar şi o notă de mizantropie şi idealism. Mă puteţi cataloga în multe feluri atât pe mine, cât şi opera mea. Dar eu, personal, aş prefera cel mai mult să fiu considerată dramaturg”, spune Theresa Rebeck, autoarea piesei Loose Knit/Două pe față, două pe dos, „una dintre cele mai inteligente comedii de moravuri”, după cum o numea The New York Times. Suficient să ne convingă de faptul că femeile chiar au talent.

Theresa Rebeck este un dramaturg american foarte jucat, cunoscut şi în România cu ocazia unui schimb cultural româno-american derulat în cadrul programului ARTE, în 2010. În America i s-au montat mai bine de zece  piese, din lista producţiilor teatrale nelipsind Omnium Gatherum (scrisă în colaborare cu Alexandra Gersten-Vassilaros), piesa finalistă în concursul pentru decernarea premiului Pulitzer.

Tradusă și adaptată de Andreea Bibiri, piesa a fost pusă în scenă și la Teatrul Național din București, sub directa coordonare a maestrului Ion Caramitru. Așadar, spectacolul Două pe față, două pe dos reunește o garnitură de actrițe excepție: Irina Cojar, Costina Cheyrouze, Lamia Beligan, Brânduşa Mircea, Raluca Petra de la Naționalul bucureștean. Așadar, versiunea „4+1” a celebrei serii S.A.T.C./Sex and the City implică cinci prietene de-o viață, care fac parte dintr-un club de tricotat. Așadar, în plină epocă #metoo, ne aducem aminte că, deși pot avea îndeletniciri matriarhale/casnice, femeile pot reprezenta și o sursă de dialoguri spirituale, sarcastice şi amuzante, împletind ironia cu umorul fin. Cele cinci „muschetare”, aflate la vârsta maturității,   se întâlnesc săptămânal ca să depene fire de lână și… povești de viață. Eroinele nu se duelează cu muschete, ci cu andrele, ilustrând astfel modernitatea acestui text „suculent” în analiza relațiilor dintre bărbați și femei, indicând poziția femeii în sistemele economice exclusiviste (precum cel american).

Bunăoară, firul de lână al ghemului nu este principalul fir al poveştii, pentru că fiecare dintre cele cinci femei trebuie să facă faţă provocărilor vieţii.

Într-un cadru scenografic intim, dar versatil (Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu) – un interior din Manhattan sau un restaurant cu specific nipon – cele cinci eroine se prezintă după cortina sonoră ce aduce în prim-plan ritmurile  muzicii lui Jun Miyake/ Lillies of the Valley  (Ilustrație muzicală: Călin Țopa) și stârnesc interesul publicului din imediata apropiere. Un veritabil cocktail exploziv, textul bifează farsa americană reformată, iar versiunea scenică a adus în faţa publicului o comedie amară, realizată prioritar de femei (în distribuție există cinci femei  și doi bărbați) care abordează teme precum tensiunea dintre prietene, mariaj, relaţiile dintre bărbați și femei, rolul și poziția femeii în scociate, angajamentele sau deziluziile. Personajele sunt încredințate unor actori cu state vechi în comediile de moravuri. „Inventarul” discursurilor scenice cuprinde un cuplu căsătorit și multiple variante de alte cupluri, unele  realizate la așa-zisele „blind dates”, relații eșuate, proiectate sau ratate și sute de cuvinte despre iubire.

Rivalitatea feminină nu este doar un pretext pentru amuzamentul publicului, ci e de extracție mitologică (versiunea feminină pentru Cain și Abel), iar cele două surori din piesă își dispută același bărbat, printre multe alte suspine, ivite din jur. Grupul restrâns de amice tricotează de zor,  iar confidențele scăldate cu bere sau ceai/suc de mere le eliberează de orice greutate sufletească. Penelopele moderne înșiră și deșiră lațuri pe andrele, dar și multe daravele.

După ce se prezintă la rampă, personajele împărtăşesc publicului poveştile înlănțuite precum ochiurile tricotate: două pe față, două pe dos (în penumbra amintirilor).Tânăra Liz/Irina Cojar   se detașează din start prin ținută (e singura în pantaloni, jeanși elastici, perfect mulați pe trupul sculptural) și atitudine (incitantă, atrăgătoare) de jurnalistă pop – reporter în zona divertismentului (interacționează cu vedete din media). Încă de la primele replici, spiritul rebel   al eroinei care respinge cu brutalitate tot ce înseamnă „roz & sirop” e pus în valoare de spirituala actriță Irina Cojar, perfect disimulată în acest aliaj de forță și gingășie.

Irina Cojar portretizează  o Liz sclipitoare, plină de vervă, croită să demonstreze că feminitatea și dorința de a domina pot merge împreună. Sora sa, Lily/ Costina Cheyrouze, este opusul ei: formală, rezervată, aparent calmă și retrasă, această «Penelopa» contemporană afișează o simplitate la graniță cu duplicitatea. Între ele se află, mai mereu, Bob/Tomi Cristin, soțul blondei Lily. Deși are un aer blajin, eroul întrupat de Tomi Cristin (care seamănă izbitor cu franțuzul Mathieu Amalric) e departe de-a reprezenta versiunea ideală a soțului modern (capabil să întrețină afectiv și material o familie), mai ales că  e măcinat de gânduri (dublul standard: fidelitatea în cuplu sau față de sine). Acest «Ulise» rătăcește printre meandrele infidelității și încurcă tehnicile de… tricotat. Tabloul scenic e completat, discret, cu celelalte personaje.

Bunăoară, Paula/Lamia Beligan este o psihologă copleșită de ideea că „lumea plătește ca ea să îi mintă”. Deși fină și delicată, terapeuta etalează o sensibilitate discretă, transferând spectatorilor emoţia naturală a trăirilor dramatice, pendulând între frust/direct și reținut/abscons, căutând să găsească explicaţii cool despre esenţa reuşitei.

 

La rândul său, Gina/Brândușa Mircea își caută răspunsuri printre ochiurile tricotate, sătulă de replicile pe care ea le folosește zilnic în calitatea sa de avocat. La această eroină, tricotatul e un comportament compulsiv (umple coșul cu zeci de haine tricotate de ea).  Rafinata actriță de la Naționalul bucureștean redă angoasa femeii de vârstă medie, singură, aflată între nişte amice neloiale şi o slujbă pe care o detestă (mai ales după concedierea fără preaviz), girând o interpretare inteligentă (dozată din belșug cu autoironie – de mare efect scenele în care apare costumată în negru à la „Văduva Neagră Casnică”/pantaloni de trening completați de o bluză din voal negru).

Marga/Raluca Petra aterizează ca un meteorit în rândurile ordonate pe andrele și umple spațiul cu hazul (de necaz) molipsitor, fiind o actriță oversize în căutare de partener pentru viața amoroasă. Simpatica actriță pare o replică mioritică a celebrei americance Melissa Mc Carthy, artista  bucureșteană e impecabilă şi pe replicile deocheate, dar şi pe o notă specială, un soi de sensibilitate care o salvează de caricatural. Raluca Petra alimentează pofta de viață, stârnește hohote de râs și înfruntă tabuurile. Ca în orice comedie, lucrurile nu par deloc simple, fiindcă punctul comun al tuturor va fi misteriosul Miles/Marius Bodochi, un excentric bogătaș („a rich single catch”), specialist în „fuziuni și achiziții”, pasionat de arta japoneză, dar și deținător al unui cont bancar extrasize.

Cu astfel de date și cu o strălucitoare distribuție, zigzagul între ironie, malițiozitate și râs e asigurat. Relativitatea, existenţa ca un joc confuz, cu emoţii difuze, camuflează această comedie cu aspect de farsă într-o comedie de moravuri, iar tușele sociologice (statutul angajatului femeie, concedierile, lipsa de perspectivă, machismul) sensibilizează feministele. Concepută în manieră cinematografică, montarea de la Sala Atelier reprezintă sondare, dialog, dar şi meditaţii bogate. Autoarea s-a jucat frecvent cu limbajul, elaborând o simpatică dantelărie de voci şi puncte de vedere în dorința de a portretiza neliniştile protagoniştilor, iar directorul de scenă Ion Caramitru (Asistent coordonator: Patricia Katona) răspunde provocărilor, elaborând tabluri incitante printre care-a strecurat și scene de tipul „forward motion”. Copil hoinar, amorul dă zdravene bătăi de cap, mai ales că Lily (abilă la „tricotat relații”) și Miles se izbesc cu voioşie de paradoxurile întâlnirilor aranjate. Costina Cheyrouze face treceri bine controlate între caracterizările comico-dramatice, transferând către spectatori fiorul ambiguităţii şi îndoielii.

Deși aparent sobru și imbatabil, Marius Bodochi intră  în sarabandă și etalează disponibilităţi artistice pentru caricatura în filigran. Amatorul de sushi – dependent de carnețelul de însemnări – se scutură de amabilități precum florile de cireș din fundalul sonor/Sakura, devoalându-și adevărata sa natură de sociopat. Duelul scăldat în lumina roșiatică (Lumini: Cristi Șimon, Ionel Manolea) dintre cei doi masculi (Bob & Miles) ajută spectatorul  să digere poveştile cvasi-feministe.

Succesiunea de pățanii prin care trec eroinele este o analiză a universului feminin, care se dovedeşte a fi mai competitiv decât Jocurile Olimpice. Printre trădări și dezamăgiri, personajele ajung să cunoască puterea vindecătoare a iertării. Umorul piesei camuflează parțial un tablou dramatic, în care relațiile dintre ființele omenești se dezvoltă pe atât de greu pe cât de repede se și deșiră, asemenea tricotajelor pe care le împletesc eroinele din reprezentație. Glisând abil între satiră și umor, acest spectacol răstoarnă prejudecăți și demantelează mentalități (machism, mariaj, prietenie). Contrazicând stereotipul de gospodine, eroinele invită spectatorii să înțeleagă mai bine că relațiile se realizează, adesea, prin tehnici simple precum tricotatul. Două pe față, două pe dos  rămâne un spectacol din zona divertismentului de calitate, care invită la onestitate  în intimitate.

Două pe față, două pe dos de Theresa Rebeck

Traducere: Andreea Bibiri

Coordonator: Ion Caramitru

Asistent coordonator: Patricia Katona

Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu

Ilustrație muzicală: Călin Țopa

Lumini: Cristi Șimon, Ionel Manolea

Sunet: Dorel Sidorof, Florea Necșoiu

Regia tehnică: Paul Tănase

Distribuția:

Liz:	Irina Cojar		Lily:	Costina Cheyrouze
Paula:	Lamia Beligan		Gina:	Brânduşa Mircea
Marga:	Raluca Petra		Bob:	Tomi Cristin
Miles:	Marius Bodochi

Foto: Florin Ghioca

Citiți și „Bad Romance în straie originale”, de aceeași autoare.