CÂT DUREAZĂ PÂNĂ CAZI?
Ușa s-a deschis și dincolo de ea a izbucnit lumina albă și tare, prea albă și prea tare a amiezei toride de vară. Dar o vedea neagră, deși știa că e albă. Și s-a gândit, amuzȃndu-se vag, cum ar fi să explice cuiva că vede neagră lumina albă. Și negrul ăla i-a apucat cumva capul și ȋl tot învârtea și trăgea în jos. Nu știa cât s-a luptat sau poate nici nu a opus rezistență, uimindu-se de lumina aceea care îi întunecase brusc orizontul. Se îndrepta în sus sau în jos? Nu își dădea seama.
Parcă totuși cădea, rotindu-se în cercuri ample, rapide, cu o ritmicitate perfectă. Un fel de tobogan uriaș care nu se mai termina. Oare când se va opri din cădere? Viteza este din ce în ce mai mare și deja nu se mai poate opune, poate dacă nu ar fi făcut pasul dincolo de ușă mai avea o șansă, dar acum era prea târziu. Oare va cădea tot pe pământ? Sau a intrat într-un alt univers, unul din acelea din lecturile SF de care se temea și care îi dăduseră coșmaruri în copilărie?
Se întreba oare cât durează căderea când te împiedici? Că ar cam trebui să aterizeze, căderea aceasta prelungită, în gol, în negru, în serpentină, în vis începuse să nu-i mai placă. Sau nu era vis? Atunci de ce nu vedea nimic în jur? În stânga ar trebui să fie un perete alb și acum nu mai e nimic, doar aburul acela întunecat, pâclos, înecăcios, de care nu se poate ține. Când cazi, aterizezi în genunchi, nu-i așa? Că se teme să nu se lovească la cap și să își spargă ochelarii.
Ar întinde mâna ca un paravan, dar nu se vede nimic și căderea continuă și parcă ar vrea să se întoarcă. Și își amintește că și-a lăsat telefonul în cameră, pe masă, ce bine că nu îl va sparge în cădere, dar ar fi fost util totuși să sune pe cineva și să anunțe. Să nu rămână pe undeva, spirit înțepenit între întrebări sau crâmpeie de gânduri și să nu știe nimeni ce i se întâmplă. Și negrul acesta care cade mereu în jos nu se mai termină, nici nu își mai amintește când a început, parcă au trecut 10 secunde sau 15 minute.
tumblr.com
Să îi fi stat inima? Dar cum de îi vin toate ideile astea atunci? Nu, inima sigur nu a stat. Doar căderea asta neagră supără pentru că nu știe când va înceta și unde va ajunge și dacă va fi cineva în apropiere. Că uneori, oamenii au tendința să te lase, să îți dea spațiu, zic ei. Cred ca te odihnești sau ți-e mai bine singur, fix când ai nevoie de cineva alături.
Parcă scria ceva când s-a deschis ușa și a izbucnit lumina cealaltă, cea prea albă și prea tare. Dar nu mai știe exact ce. Își amintește în schimb cum a căzut în copilărie, în parc, în genunchi. A fost foarte rapid atunci, s-a împiedicat și imediat a aterizat în genunchi, dar atunci era lumină și vedea asfaltul de care s-a ferit cu mâna.
S-a julit puțin și la mână atunci. Acum nu vede unde cade. Și altădată, alerga pe marginea piscinei și copiii se împingeau și a căzut în apă, dar nu s-a julit pentru că apa e altfel. Și nu se mai oprește și a început să se panicheze pentru că nu înțelege ce se întâmplă și ar vrea sș strige, dar corzile vocale par sș nu răspundă la comenzi.
Deci când te oprești din cădere, doare. Lumina și-a recăpătat tonalitatea normală, nu i se mai învârtește capul, nu mai alunecă pe toboganul acela înalt și teribil de alunecos. S-a oprit și deschide ochii. Vede telefonul pe masă, dar nu mai are nevoie de el. Amețeala aceea pâcloasă dispare încet-încet. Cineva a apărut în fugă, deci e în siguranță.
Când cazi, singurătatea sperie de fapt cel mai tare.
