Se apropia sărbătoarea Crăciunului. Maggi voia să-i facă soțului ei un cadou anume, de care știa că el se va bucura cu adevărat. Multe zile și nopți a petrecut gândindu-se, cum să facă și cum să dreagă în așa fel încât să agonisească bani pentru acel cadou. Dintre ei doi, doar Peter avea slujbă plătită așa că veniturile lor era foarte modeste. Abia dacă le ajungea banii de la un salariu la altul. Cu toate acestea, Maggi voia neapărat ca, în acel an, să-i cumpere lui Peter cadoul. Tânăra femeie stătea în mijlocul camerei din micuțul lor apartament și se privea în oglinda de pe perete, ca și cum figura de acolo i-ar fi putut răspunde la întrebare. Se privea și se frământa… Deodată își duse mâinile la părul adunat sub învelitoarea capului și îl desfăcu, lăsându-l să-i cadă pe umeri. Două lucruri de preț avea tânăra pereche. Unul era minunatul păr al lui Maggi iar celălalt era ceasul de aur al lui Peter, ceas moștenit de la tatăl său, care, la rândul său, îl moștenise de la bunicul lui Peter.
Maggi sta în picioare și își contempla părul ce-i ajungea până la brâu. Un păr bogat care, în bătaia soarelui, părea că se revarsă ca o cascadă în șuvoaie arămii. A stat o vreme așa până când privirea i s-a încețoșat din pricina lacrimilor care și ele au început să-i curgă pe obraji. În cele din urmă se hotărî. Își adună iarăși părul sub broboadă și, după ce se găti pentru oraș, ieși din locuință și coborâ scările de la intrarea imobilului. Nu mai era timp de pierdut! În ajunul Crăciunului, Maggi îl aștepta pe Peter să vină acasă de la servici. Pregătise pentru el o surpriză la care nu avea cum să se aștepte. Reușise să facă rost de banii de care avea nevoie ca să-i cumpere acel cadou deosebit: un lănțișor de argint pentru ceasul lui de buzunar.
Știa că acela era un lucru la care Peter visa în secret de ani de zile. E adevărat că, pentru a încropi suma necesară, Maggi fu nevoită să facă un gest dramatic, dar dorința de a-l vedea pe soțul ei fericit punea în umbră oricare sacrificiu din partea ei. Ce mai conta că trebuise să renunțe la minunăția ei de păr, de care era atât de mândră! Îl lăsase să i-l taie, chiar în acea dimineață, o peruchieră din cartier pe lângă atelierul căreia trecea mai în fiecare zi, în drumul ei spre piața de zarzavaturi. S-a ținut tare și n-a lăsat să-i scape nici un oftat, când a simțit foafecele femeii mușcându-i din plete. Nu avea în fața ochilor decât chipul soțului ei, luminat de viitoarea bucurie la vederea lănțișorului de argint făcut parcă anume pentru cesulețul lui cu căpăcel de aur. Banii primiți în schimbul părului abandonat îi ajungea numai bine pentru cadoul ei.
Când, în sfârșit, ușa s-a deschis și Maggi l-a întâmpinat în prag, Peter avea un aer obosit. Sărmanul soț: la cei douăzeci și doi de ani ai săi, era deja un om cu slujbă, cu familie și responsabilități. Chiar dacă un copil încă nu apucaseră să facă împreună. Când l-a îmbrățișat, Maggi a simțit la el o reacție necunoscută până atunci. Semăna cu cea a unui câine amușinând o pasăre căzută în iarbă. Și-a dat capul pe spate și l-a privit în ochi. Expresia lor a făcut-o să-i fie teamă. Nu pentru că ar fi exprimat enervare. Nici măcar surpriză, nici tristețe, nici nedumerire… niciunul din sentimentele care bănuise că se vor naște în sufletul lui și pe care se pregătise să le întâmpine. Expresia întipărită pe fața lui Peter era stranie.
Maggi încercă să evite dezastrul:
– Peter, dragule, nu mă privi așa. Am renunțat la păr pentru că am vrut să-ți fac un dar frumos de Crăciun. Nu fi trist. O să crească din nou, ai să vezi. Doar ști că părul meu crește foarte repede. Crăciun fericit!
– Ți-ai tăiat părul?! îngăimă Peter, ca și cum toate cuvintele femeii sale au trecut pe lângă el, fără să le audă.
– L-am tăiat și l-am vândut, spuse Maggi. Nu-ți place cum arăt? Sunt tot eu, chiar și fără el. Nu crezi?! Peter aruncă o privire prin cămăruță ca și cum ar fi căutat ceva.
– Vrei să spui că… părul tău nu mai este? – Nu mai căuta după el, dragule, spuse Maggi. L-am vândut, doar ți-am spus. E ajunul Crăciunului. Fii bun cu mine pentru ca am făcut-o de dragul tău. Peter o privea fără să mai scoată un cuvânt.
– Poate că zilele părului meu au fost numărate, continuă Maggi.
Apoi își încolăci brațele după gâtul lui, vorbindu-i cu dulceață:
–… Dar zilele iubirii mele pentru tine, nimeni nu le va putea număra vreodată! Îl sărută apăsat apoi îl privi în ochi, și-i vorbi schimbând iarăși tonul:
– Haide să ne așezăm la masă. Pe urmă îți arăt surpriza pe care ți-am pregătit-o. Peter păru că se trezește brusc din starea sa de perplexitate. Își pipăi buzunarele de la palton, băgă mâna într-unul din ele și scoase de acolo un pachețel. Se uită la el cu o privire străină, ca și cum atunci l-ar fi văzut prima oară. Nu știa ce să facă, dacă să i-l dea lui Maggi în mână ori poate că era mai bine… În cele din urmă, cu un gest ezitant, îl puse pe masă, lângă tacâmurile încă neatinse.
– Nu vreau să mă înțelegi greșit, spuse el. Tu ești frumoasă și eu te iubesc la fel de mult, ori cu păr ori fără. Dacă desfaci pachetul de pe masă însă ai să înțelegi de sunt atât de tulburat. Fără să spună un cuvânt, Magi luă acel obiect înfășurat în hârtie pentru cadouri și, cu degetele tremurând de emoție, îi rupse pangliga cu care era legat, apoi hârtia lucioasă. Când văzu ce era înăuntru scoase un stigăt de bucurie. Pe urmă izbucni în plâns. Plângea în hohote, iar Peter nu mai știa cum s-o mângâie, ce să-i spună ca s-o facă să înceteze cu suspinele care-i sfâșiau și lui inima.
Nu era un lucru lesne de realizat pentru că ceea ce se afla în mâinile lui Maggi: era un lucru pe care ea și-l dorise cu ardoare de multă vreme, dar de care acum nu mai avea nevoie: un piaptăn! Unul din acelea, din fildeș, împodobit cu pietricele de diamant, ce se potrivea exact la culoarea părului ei pe care nu-l mai avea. Știa că a costat o groază de bani, și bănuia că Peter, de multă vreme, a strâns bani ca să poată să-i facă un asemenea cadou, dar la ce bun!?… acum când părul ei, în care i-ar fi stat atât de bine, îi lipsea.
Cele mai frumoase cântece de Crăciun
Maggi ținea într-o mână piaptănul, iar cu cealaltă își mângâia ceea ce mai rămăsese din poadoaba ei capilară de altădată. Se mângâia pe cap și șoptea întruna, mai mult pentru sine: ”O să crească iar… o să vezi… o să crească.. părul meu crește repede…” Peter o privea și nu găsea cuvintele cu care ar fi trebuit s-o îmbărbăteze. Până la urmă își reveni singură. Își șterse lacrimile de pe obraz și de pe bărbie iar odată cu îndepărtara lor părea că s-a scuturat și de durere. Își privi soțul zâmbind și mai spuse odată același lucru, dar acum adresându-i-se lui:
– Părul meu crește repede, Peter! Apoi își aminti că el încă nu primise cadoul pe care i l-a pregătit. Îi arătă pachețelul și, în loc să i-l dea bărbatului său, îl desfăcu chiar ea. Avea mișcări la fel de febrile ca și mai nainte. Când reuși să scoată la iveală lănțișorul de argint îl prinse între două degete și îl ridică, lăsându-l să atârne la înălțimea ochilor lor. Peter fu înmărmurit.
– Uite iubitule, ce spui? Nu-i așa că e minunat! Peter continua să-l privească, fără să scoată nici un cuvânt. Părea că nu poate să-și revină.
– Am colindat tot orașul, continuă Maggi, vorbind cu înfrigurare. Până la urmă am găsit unul care se potrivește perfect ceasului tău. De-acum poți să te uiți la el de o sută de ori pe zi! Dă-mi-l să-ți pun lănțișorul la el. Să vezi ce bine se potrivesc! În loc s-o asculte, Peter își scoase liniștit paltonul, îl agăță în cuierul de lângă ușă apoi se întoarse spre Maggi și o îmbrățișă.
– Scumpa mea, îi spuse el zâmbind. Haide să punem cadourile noastre deoparte, să stea împreună o vreme. Sunt atât de frumoase! Să le lăsăm să se obișnuiască unul cu altul. Între timp, noi ne punem la masă, mâncăm și povestim de-ale noastre. În felul acesta încercă Peter să amâne clipa când avea să-i spună soției sale că cesulețul de aur nu-l mai avea. Îl vânduse chiar în acea zi, cu câteva ore mai devreme, ca să-i cumpere ei piaptănul de fildeș bătut în diamante. Din cauza asta întârziase el la cină în acea seară.
(Povestirea aceasta am auzit-o cu ani în urmă, la postul de radio Vocea Americii. La vremea respectivă nu bănuiam că o voi pune vreodată în circuitul public, așa că nu am notat numele autorului. Probabil că este vorba de un scriitor american. Eu nu am făcut decât să o traduc și să o scurtez.)
Vă doresc un An Nou fericit tuturor celor care ați avut curiozitatea să citiți această istorioară până la sfârșit…
Citiți și Replieri….
