<p>„<strong>Să dăruieşti iubire şi să primeşti iubire fără rezerve, acesta este pentru mine ţelul suprem. Să fii capabil să iubeşti necondiţionat, acesta este pentru mine păcatul originar, cel care trage după sine pe toate celelalte.”</strong></p>
<p>„<strong>Păcatul originar</strong>” – Anthony Quinn, o autobiografie apărută la editura Nemira în colecţia Yorick de arte ale spectacolului în 2018, este, alături de „One Man Tango”, o carte din care putem desprinde un <em>alt fel</em> de portret al artistului (nu spunem actor, pentru că e prea puÈin, pentru că Ètim că a fost Èi regizor de teatru Èi film, sculptor, pictor, Èi, după cum se vede, un scriitor de talent) care i-a dat viaÈă eternă lui Zorba Grecul, ridicându-l la nivelul unui simbol existenÈial complex, în care se reunesc sensurile vieÈii Èi ale morÈii, ale succesului Èi ale eÈecului deopotrivă, ale iubirii Èi ale urii. Probabil că scriitorul însuÈi nu s-a putut gândi atât de departe la Zorba precum a făcut-o Anthony Quinn.</p>
<p>Fragmentul de mai jos redă, într-un spendid dialog, esenÈializat până la extrem, o scenă în care, abătut Èi nefericit, traversând o depresie atât de frecventă la oamenii de scenă, Quinn a apelat la psihoterapie, în speranÈa ieÈirii din această criză existenÈială. Ferice de noi, cititorii, că talentul său Èi memoria lucidă a faptelor ne pot face părtaÈi la viziunea lui asupra iubirii, aÈa cum a trăit-o unul dintre cei mai carismatici bărbaÈi ai cinematografiei universale.</p>
<div id="attachment_10584" style="width: 493px" class="wp-caption aligncenter"><img aria-describedby="caption-attachment-10584" class=" wp-image-10584" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2019/06/anthony-queen.jpg" alt="" width="483" height="907" /><p id="caption-attachment-10584" class="wp-caption-text">tumblr.com</p></div>
<p>Iată-l:</p>
<p>„Cabinetul (<em>n.n psihoterapeutului</em>) arăta ca altele un milion, toate după acelaşi şablon. Biroul era îngrijit echipat cu obişnuitele stilouri care nu merg niciodată, cu sugativa falsă, de piele, cu ceasul de bronz, maritim, cu calendarul rotativ. Bărbatul masiv, exuberant, din spatele biroului purta un costum de stofă făcut de un brand cunoscut. Singurul lucru personal din încăpere era zâmbetul lui. Stând în faţa lui, am încercat să-l definesc cumva, dar n-am reuşit. În afară de obişnuitele amabilităţi, n-a avut loc de când am intrat în biroul lui niciun alt schimb important.</p>
<p>În cele din urmă, l-am întrebat dacă mă pot întinde pe canapea.</p>
<p>– De ce? mi-a zâmbit doctorul. Sunteţi obosit?</p>
<p>– Nu, i-am răspuns eu. Dar m-am gândit că…</p>
<p>– Nu-mi păreţi foarte bolnav, domnule Quinn. Hai să ne aşezăm şi să stăm de vorbă!</p>
<p>Nu era deloc aşa cum îmi imaginasem.</p>
<p>– V-am văzut acum câteva zile într-un film italian. Scena finală, când plângeţi pe plajă, a fost al naibii de emoţionantă.</p>
<p>Rahat! Eu plăteam aici cincizeci de dolari pe oră, cincizeci de afurisiţi de dolari, şi el era doar un alt fan al meu…</p>
<p>– Nu mă pricep deloc la filme, a continuat el. Sunteţi primul actor pe care-l cunosc aşa, din punct de vedere profesional, aşa că iertaţi-mă dacă pun întrebări prosteşti. Dar în acea ultimă scenă, erau lacrimi adevărate sau erau provocate de vreun miros de ceapă sau aşa ceva?</p>
<p>Cincisprezece minute din ora mea preţioasă trecuseră deja şi noi discutam despre filme!</p>
<p>– Nu, doctore. Erau lacrimi reale.</p>
<p>– Vreţi să spuneţi că aţi plâns de-adevăratelea? Deci era unul dintre ăia?</p>
<p>– Da, am plâns.</p>
<p>– Cum plânge un actor? Presupun că trebuie să-ţi aminteşti lucruri dureroase din viaţa ta ca să-ţi poţi provoca lacrimile, nu? Iisuse!</p>
<p>– Poate fi o formă de autoanaliză, nu? Nu-ţi face griji, e destulă durere în viaţa mea, am de unde să mă adap.</p>
<p>– Presupun că da, am ridicat eu din umeri.</p>
<p>– Şi v-aţi gândit la ceva anume, acolo, în acel moment de pe plajă?</p>
<p>– Da.</p>
<p>– La ce?</p>
<p>– Păi, înainte de orice, m-am gândit la amărâtul ăla ticălos pe care-l jucam. Avusese o viaţă aspră şi lipsită de sens. Nu simţise niciodată iubirea. Iar când în sfârşit a găsit-o, n-a ştiut ce să facă – şi a distrus-o. Acolo, pe plajă, el a simţit imensitatea spaţiului. Eternitatea pe care urma s-o înfrunte de unul singur. Probabil era prima dată în viaţa lui când vedea cu adevărat stelele, iar pentru el, ele nu reprezentau decât o eternitate de singurătate. Nu mi-am putut reprima un nod în gât când am rememorat scena.</p>
<p>– Vă simţiţi foarte aproape de personaj, nu-i aşa?</p>
<p>– Trebuie să mă simt aproape de fiecare personaj pe care-l joc. Dar nu reuşesc întotdeauna.</p>
<p>Brusc, mi-am dat seama că doctorul nu era doar un iubitor de filme.</p>
<p>– Credeţi în iubire, domnule Quinn?</p>
<p>Întrebarea m-a năucit. Am vrut să mă ridic şi să plec. Toată povestea asta cu analiza era dureroasă şi jenantă. Mă simţeam închis într-o cutie, claustrofob. Nu eram sigur deloc c-o să-mi placă omul. Era prea rumen la faţă, arăta prea sănătos. Probabil un cap pătrat, un om banal.</p>
<p>– Credeţi în iubire?</p>
<p>Despre asta era vorba. Iată lucrul suprem! De-asta stăteam acolo ca un idiot. Dacă m-ar fi întrebat „Credeţi în Dumnezeu?“, aş fi săpat în mine după cine ştie ce argumente teologice şi le-aş fi încărcat cu lecturile mele şi cu experienţe personale. Mă bălăcisem destul în subiect ca să pot să trec o cursă cu obstacole. Dar acest „Credeţi în iubire?“ –, ăsta era lucrul important. Cel mai important. Şi m-am gândit, da…</p>
<p><em>Iubesc primele zile de primăvară, când apar frunzuliţele noi. </em></p>
<p><em>Iubesc soarele şi marea. </em></p>
<p><em>Iubesc râsetele copiilor. </em></p>
<p><em>Iubesc foşnetul copacilor. </em></p>
<p><em>Iubesc mirosul iute al pământului după ploaie. </em></p>
<p><em>Iubesc inocenţa primei zăpezi. </em></p>
<p><em>Iubesc muzica mexicană. </em></p>
<p><em>Îl iubesc pe Puccini. </em></p>
<p><em>Iubesc faptul că învăţ lucruri. </em></p>
<p><em>Iubesc un somn bun de noapte. </em></p>
<p><em>Iubesc faptul că descopăr lucruri. </em></p>
<!-- WP QUADS Content Ad Plugin v. 2.0.92 -->
<div class="quads-location quads-ad1" id="quads-ad1" style="float:none;margin:0px 0 0px 0;text-align:center;">

</div>

<p><em>Iubesc mirosul de tămâie din biserică. </em></p>
<p><em>Îl iubesc pe Thomas Wolfe. </em></p>
<p><em>Îl iubesc pe Rouault. </em></p>
<p><em>Îl iubesc pe Michelangelo. </em></p>
<p><em>Îmi iubesc copiii. </em></p>
<p>Sigur că da, cred în iubire, acea iubire despre care vorbeau Iisus sau Gandhi. Dar oare fusesem eu capabil vreodată să iubesc necondiţionat? Cu siguranţă, îmi iubeam copiii, şi totuşi le impusesem şi lor legi. Cu femeile eşuasem complet. Acolo, condiţiile pe care le puneam eu erau învechite şi rigide, rezultatul educaţiei mele religioase şi al eredităţii. Sângele indian care-mi curgea în vene era prea puternic pentru a permite orice concepţii modern stridente. Cu femeile eram total inflexibil. <em>„Căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu, şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu“</em>.</p>
<p>Doctorul îmi aştepta răbdător răspunsul.</p>
<p>– Acel tip de iubire în care cred eu e prea complex pentru a răspunde doar cu „da“ sau „nu“, i-am zis. Dar pentru moment să spunem că da, cred în iubire.</p>
<p>– Atunci, nu vă temeţi! Totul va fi bine. Niciun om care crede în iubire nu poate fi prea bolnav, a încercat el să facă o glumă. Am zâmbit vag la gluma slabă.</p>
<p>– Când m-aţi sunat zilele trecute, trebuie să recunosc că am fost şocat, a continuat. Eu şi soţia mea v-am văzut într-o mulţime de filme. Aşa că am făcut ceva cercetări înainte să veniţi azi, aici.</p>
<p>Şi a scos un dosar. Erau o mulţime de tăieturi din ziare. Le-a răsfoit şi a găsit-o pe cea pe care o căuta.</p>
<p>– Uite-o! Scrie aici că v-aţi născut în Mexic, în timpul revoluţiei.</p>
<p>– Da. Pe 21 aprilie 1915.</p>
<p>– Şi mai scrie că mama şi tatăl dumneavoastră au luptat amândoi de partea lui Pancho Villa. E corect?</p>
<p>– Da, cred că da.</p>
<p>– De ce-o spuneţi aşa?</p>
<p>– Perioada aia e toată o nebunie. Îmi pare rău. Da, au luptat alături de Pancho Villa.</p>
<p>Doctorul a dat din cap.</p>
<p>– Mă tem că tot ce ştiu despre Revoluţia din Mexic este ce am văzut în filmul Viva Villa, cu Wallace Beery. Oare aşa era Villa în realitate?</p>
<p>– Cred că Beery a făcut un rol foarte bun, dar nu cred că a reuşit să prindă ardoarea lui Villa.</p>
<p>– Ce vreţi să spuneţi? Şi atunci i-am povestit o anecdotă, pe care o ştiam de la tata, despre momentul în care Villa călărise până în vârful dealului şi văzuse Pacificul pentru prima dată. Se uitase la imensitatea oceanului minute în şir, fără să spună un cuvânt. Apoi îşi strunise calul şi o pornise înapoi, în jos. Locotenentul său, care călărea în spatele lui, a zis: „Ce privelişte, nu-i aşa, Jefe?“ Iar Pancho i-a răspuns peste umăr: „E prea mic ca să-mi sature mie setea“.</p>
<p>– Asta da replică! a zis doctorul. Şi când v-a povestit istorioara asta tatăl dumneavoastră?</p>
<p>– Când eram puşti.</p>
<p>– Şi n-ai uitat-o în toţi aceşti ani?</p>
<p>– Nu.</p>
<p>– Simţiţi şi dumneavoastră că oceanul e prea mic ca să vă stingă setea, domnule Quinn?</p>
<p>– Da.</p>
<p>– Dacă doctorul mai avea dubii despre boala mea, am simţit că răspunsul meu i le-a risipit. La naiba cu el! Lasă-l să-şi câştige banii, m-am gândit. Bărbatul avea o faţă impasibilă şi căuta mai departe printre hârtiile din dosar.</p>
<p>– Scrie aici în continuare că tatăl dumneavoastră a fost un aventurier irlandez, iar mama, o prinţesă aztecă. N-am putut să nu râd zgomotos.</p>
<p>– De ce râdeţi? Nu e adevărat? şi-a ridicat el privirea.</p>
<p>– Tata a avut ceva sânge irlandez, partea asta e adevărată. Dar râdeam de treaba cu prinţesa indiană.</p>
<p>– Eu şi soţia mea ne-am gândit că e ceva foarte romantic, când am citit.</p>
<p>– Presupun că exact asta a vrut departamentul de publicitate al Paramount Pictures să simţiţi. Nu li s-a părut suficient de romantic ca mama să fi fost o mexicancă oarecare.</p>
<p>– De ce nu?</p>
<p>– Ce naiba, doctore, trăieşti în Los Angeles. Ştii prea bine ce cred cei mai mulţi dintre oamenii de aici despre mexicani.</p>
<p>– Nu ştiu. Sunt aici doar de câţiva ani, Tony. Pot să-ţi spun Tony?</p>
<p>Întrebarea despre mexicani m-a iritat. Începuse deja să arate ca un texan cu gâtul roşu.</p>
<p>– Sigur, dacă pot să-ţi spun şi eu pe numele mic.</p>
<p>A râs.</p>
<p>– Poţi să-mi spui cum vrei – şi în câte feluri n-o să-mi spui până o să terminăm.</p>
<p>– Deci… să fii mexican în sudul Californiei nu e tocmai ca „Sesam, deschide-te!“ Ani întregi pe uşile sălilor de dans şi la intrarea în restaurante au fost plăcuţe pe care scria „Interzis mexicanilor!“ Mexicanii sunt leneşi, sunt hoţi, sunt murdari. Sunt fie îmbrăcaţi în costume ciudate, fie Pachuco sau fumători de marijuana.</p>
<p>– Ai fumat vreodată marijuana, Tony?</p>
<p>– Nu, niciodată.</p>
<p>A făcut nişte semne pe o hârtie. Mă întrebam ce naiba tot scrie acolo. Peste drum, într-o altă clădire de birouri, puteam să văd cabinetul unui dentist. Un tip în costum alb se chiora în gâtul unei doamne în vârstă. Doctorul m-a văzut că mă uit pe fereastră şi s-a ridicat şi a tras jaluzelele. Eram bucuros că nu eram eu cel care trebuia să treacă prin acea operaţiune de la dentist.</p>
<p>– Te întrebam, Tony, cum era mama ta când era tânără.</p>
<p>Auzisem întrebarea, dar încercam cu disperare să evit răspunsul. Doctorul a zâmbit înţelegător. Iisuse! Cum era mama? Fusese oare vreodată tânără?”</p>
<p>(Copyright: Editura Nemira)</p>
<p>CitiÈi Èi <a href="https://bel-esprit.ro/nikos-kazantzakis-privindu-l-pe-zorba-dansand/?fbclid=IwAR14RyTZebeEsXkp3uAUcH3Jjsk2V7TzDia9SsFOJpBMPoiSNqMsux6Bc8s" target="_blank" rel="noopener noreferrer">Privindu-l pe Zorba dansând&#8230;</a></p>
<p><!--more--></p>
<p><amp-youtube layout="responsive" width="1333" height="1000" data-videoid="TaV8a83SfJ8" title="I Love You, You Love Me"><a placeholder href="https://www.youtube.com/watch?v=TaV8a83SfJ8"><img src="https://i.ytimg.com/vi/TaV8a83SfJ8/hqdefault.jpg" layout="fill" object-fit="cover" alt="I Love You, You Love Me"></a></amp-youtube>
<div class="saboxplugin-wrap" itemtype="http://schema.org/Person" itemscope itemprop="author"><div class="saboxplugin-tab"><div class="saboxplugin-gravatar"><img alt='Bel Esprit' src='https://secure.gravatar.com/avatar/c6a43d7836c1925ef415e5b4d05699658693ab9be99769b4054ed02753525662?s=100&#038;d=mm&#038;r=g' srcset='https://secure.gravatar.com/avatar/c6a43d7836c1925ef415e5b4d05699658693ab9be99769b4054ed02753525662?s=200&#038;d=mm&#038;r=g 2x' class='avatar avatar-100 photo' height='100' width='100' itemprop="image"/></div><div class="saboxplugin-authorname"><a href="https://bel-esprit.ro/author/bel-esprit/" class="vcard author" rel="author"><span class="fn">Bel Esprit</span></a></div><div class="saboxplugin-desc"><div itemprop="description"></div></div><div class="clearfix"></div><div class="saboxplugin-socials "><a title="User email" target="_self" href="mailto:pc&#111;&#110;&#099;u&#114;&#115;&#064;yahoo.&#099;om" rel="nofollow noopener" class="saboxplugin-icon-grey"><svg aria-hidden="true" class="sab-user_email" role="img" xmlns="http://www.w3.org/2000/svg" viewBox="0 0 512 512"><path fill="currentColor" d="M502.3 190.8c3.9-3.1 9.7-.2 9.7 4.7V400c0 26.5-21.5 48-48 48H48c-26.5 0-48-21.5-48-48V195.6c0-5 5.7-7.8 9.7-4.7 22.4 17.4 52.1 39.5 154.1 113.6 21.1 15.4 56.7 47.8 92.2 47.6 35.7.3 72-32.8 92.3-47.6 102-74.1 131.6-96.3 154-113.7zM256 320c23.2.4 56.6-29.2 73.4-41.4 132.7-96.3 142.8-104.7 173.4-128.7 5.8-4.5 9.2-11.5 9.2-18.9v-19c0-26.5-21.5-48-48-48H48C21.5 64 0 85.5 0 112v19c0 7.4 3.4 14.3 9.2 18.9 30.6 23.9 40.7 32.4 173.4 128.7 16.8 12.2 50.2 41.8 73.4 41.4z"></path></svg></span></a></div></div></div>