Nu cred ca am fost proiectați așa. Nici în ruptul capului! Tudor Arghezi privea ludic toată treaba asta a creației și zicea ceva despre plămada greșită, din care a ieșit un Adam zbanghiu! O fi fost așa, nu zic nu, însă astăzi, pășind peste jumătatea vieții mele, zic că suntem niște ființe bizare, un amestec de ciudățenie și gând primar sănătos, abia sesizabil în masa devenirii.
Facem lucrurile invers, dar așteptăm o derulare a lor cinstită, corectă pentru beneficiul vieților noastre. Mințim, dar pretindem sinceritate. Când ni se dă, ne supăram. Inventăm noi ceva să discredităm, să umplem cu noroi pe cel care face doar ce i-am cerut.
Alergăm după avut cu limba scoasă, dar pretindem că nu ne interesează, că de fapt
„banu-i ochiul dracului”, dar ce ne mai place sa cochetăm cu el!
In jur mișună doar proști, urâți, neterminați, oameni cu lipsa țiglelor pe casa, duși cu pluta, amărâți și vai de capul lor. C-așa-i văd, așa-i portretizez. Dar eu, eu sunt special, bun, deosebit, fără pată, omul corectitudine și empaticul fără cusur! Mare brânză nu prea fac cu viața mea, dar știu sigur, sigur ce-ar trebui să facă alții. Realizările mele sunt de prima pagină, ceilalți sunt niște ratați, iar opinia mea, gândul meu, ce mai! -postulat, nu alta!
Nu recunosc nici fript că sunt oameni speciali, unici, deosebiți. Găsesc eu ceva să-i bag în malaxor, că doar în lumea asta, suntem toți egali, nu?!
Nu stau lângă nimeni în durere și-n necazul prin care poate trece, că doar eu le am pe ale mele și apoi, prietenii sunt doar de ieșiri la bairamuri și sindrofii, nu să-i sprijini, să-i ajuți la nevoie?!
Ne cad bine complimentele și recunoașterea meritelor, dar critica continuă este jobul preferat, că ce-ar fi lumea fără observatori de’ ăștia activi, cu ochii-n patru, vigilenți și obiectivi?!
Scurmăm după fericire, dar ne umplem de ură și-ntunecare dacă alții chiar o găsesc. Ei, oamenii ăștia fericiți, sunt o oglindă în care ne vedem adevărata realitate. Și ea-i întunecată, neagră chiar, cu miros de pucioasă.
Oamenii expansivi, îndeajuns de liberi în trăire și cuvânt, sunt de-a dreptul pierduți de turmă, că de!- cum își permit să pășească afară din ocol?!
Cartea de vizită e bătută cu litere de-o șchioapă adunate-n cuvinte înalte, o fluturăm pe sub nasul orișicui, dar avem încălțări de cerșetori. Nu avem curaj de-a obține victorii din bătălii semnificative. Hulpavi, deposedam stârvurile după bătălie și ne întoarcem pe pernă ca și cum avem cununa de lauri agățată deasupra patului. Dimineața, o luăm de la capăt. E viața. Și dăm vina pe ea.
Cine ești tu, om?! Ce ești? Până când? Până unde? Și de ce?
Cât amar mai poți perpetua prin tine, umplând pământul cu venin?! Te miri că lutul se răzbună răscolindu-se din temelii?! Te miri că pe un glob suprapopulat ești…singur?! Cum se face că trăiești totul greșit, dar aștepți daruri bune?! Până unde milă, până unde îndurare?! Care Dumnezeu te mai suportă?! Nici tu nu o mai faci!
Începuturile sunt mereu scoase dintr-o carte nouă. Cel puțin așa te amăgești. Dacă gândul și purtarea sunt vechi și constante, crezi că locuința ta pe nisip dăinuiește?! Iți repeți mereu că nu-i timp îndeajuns pentru tine. Aproape corect. Veșnicia nebuniei începe de aici, fără timp.
Mă scutur de câte toate și-mi zic zicându-vă: oferă daruri bune pentru ca înaintarea să-ți fie pe-o cărare lină și nu prin desișurile pline cu mărăcini! Albește-ti inima și apretează-ti voința doar înspre cele curate! Deschide ochii și fii onest cu tine, dă drumul inversului și fii doar ceea ce creat ai fost să fii!
Anii nu încep cu tine. Tu începi cu ei și tu pui tac-ul după fiecare tic. Știu că vrei fericirea. Fii!
