Amintiri de pe buza sufletului

”De pe buza sufletului, lucrurile se văd altfel”. Mai ales vara, când zilele sunt lungi și fierbinți, cu ore inutile, descleiate și anapoda. Iubesc marea. O iubesc pustie, cu malurile neumblate, acoperite cu scoici albite de-așteptări. Asaltul trupurilor care sfârâie sub soare, puzderia de oameni care îi răscolesc nisipul, umblându-i prin carnea gândurilor, îmi fac rău.

Pentru mine, marea n-a fost niciodată o destinație, ci o graniță. Copil fiind, credeam că la malul mării e capătul lumii. Tivul acela de spumă, care despărțea nisipul de apă, mă trăgea hipnotic după el. Îl urmam, convinsă că voi ajunge să le spun celorlalți marele secret al universului. Într-o noapte de august, una dintre acelea în care căldura gonea oamenii până și din paturile lor, bunica m-a dus pe malul mării. Pe malul mării din spatele casei. Între curtea bunicilor și marea cea mare era o cărare bătătorită, îngustă, semn că un singur om trecea mereu pe-acolo. Pe margine, cărarea avea iarba arsă, de la tăcerile pe care le târa după el cel care căuta marea.

Aveam 10 ani, nu-mi păsa de nimic altceva decât de vacanța mea, marea se auzea mai mult decât se vedea, era neagră și bombănea nemulțumită, ne-am așezat pe nisipul cald încă, în depărtare cineva făcuse un foc ca să alunge țânțarii, ” uite, mamă, au mai ieșit și alții ”, spunea bunica, iar eu nu-mi puteam lua ochii de la negreala care acoperea și cerul și pământul deopotrivă, făcându-mă să cred că acolo e capătul lumii, că, iată, îl găsisem, cum de nu-l văzusem până atunci?

”Numai tu știi unde e capătul lumii”, spunea bunica, ”să nu mai spui nimănui”… Și n-am spus… Dar nici n-am mai scăpat vreodată de teama că altcineva o să găsească taina capătului de lume și c-o s-o strige apoi în gura mare… Despre locul acela, al mării din spatele casei, bunicul spunea că e ”buza sufletului”… Câteodată, lipsea ore întregi.

O întrebam pe bunica unde s-a dus. Își ștergea fruntea cu dosul palmei ( gest de Scarlett O’Hara mai în vârstă ), privea spre cărare și își împingea bărbia înainte, răspunzând fără cuvinte. ”De ce? ”, o sâcâiam în continuare. ”Pentru că, de pe buza sufletului, lucrurile se văd altfel ”, spunea încet și se întorcea la treburile ei, lăsând în urmă un praf strălucitor, ca de stele râșnite.

E miez de vară și totul dă în clocot. Arse de soare, orașele par pustii. Marea îndură asaltul trupurilor care-i fură soarele.

Ești la celălalt capăt al lumii. Uneori, noaptea, mă visez venind până la capătul tău de lume ca să te duc, pe cărarea îngustă din spatele casei, singura pe care o pot lua cu mine oriunde, până la ”buza sufletului”. ” Pentru că, de pe buza sufletului, lucrurile se văd altfel ”…