am mâinile verzi cum clatin viori
în pahare și plimb sorții prin smalțuri
în zile de sărbătoare
șiroaie de morți veseli curg pe sub piept, se minunează
unii de alții
cât ai slăbit și ce bine îți vine poemul acesta
cercel în buricul pământului
pe fața ta trece acuma un râu
stau într-un pește și pieptăn dorul
cu oasele mele
(în volumul „floare carnivoră, speranța”)
foto credit pinterest.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.