Eram mică și cel mai mare chin la care eram supusă de către propria mea mamă, în viziunea mea de-atunci, bineînțeles, era dormitul de amiază. Aș fi dat orice să-și uite măcar într-o zi, să mă oblige să dorm!
O oră pe ceas, ai înțeles? O oră nu te miști din pat! Cât îi o oră? Până se învârte acul mare de la ceas de la 12 la 12. Pffff! Nu aveam de ales… Ce zicea mama era sfânt. Și dacă nu era, atunci joarda, era legea. Mama, ajunsă la capătul răbdărilor, cu poznele mele și cu neascultarea mea, nu de puține ori, toate cozile lingurilor de lemn le slobozea deasupra mea, iar fuga în jurul mesei ca să evit să capăt ce mi se cuvenea, era ceva la ordinea zilei, la fel cum era și al meu iartă-mă, mama, că nu mai fac!
Tu copilă, fii mai potolită că ești fată! Vreau și eu să te văd cu rochița aia curată, măcar o zi! Biata mama… Dar nu tot ea mă și tundea scurt ca pe băieți? Tot pentru ca să mai scutească din griji, probabil. Atât i-ar mai fi lipsit, să fugă după zvăpăiata de mine, să-mi împletească părul… Asta nu înseamnă că eu nu sufeream cumplit, fiindcă toate celelalte fetițe aveau codițe și pompoane, numai eu eram ca Mowgli. Bine, și acum cam tot așa sunt, doar că puțin mai mare… 😊
Mă ofticam și când o vedeam pe amica mea din copilărie, pe Adriana, care avea un păr bălai, mereu prins ba într-o coadă de cal perfectă, ba în două codițe….unde mai pui că avea și niște picioare lungi, de balerină, de flamingo, așa… Era o delicată! Ea nu-și julea genunchii să se urce în copaci. Lasă c-o răzbunam eu! Nu scăpa de mâna mea nicio corcodușă, măr pădureț, cireașă amară sau ce poame mai găseam noi, în fructiferii de printre blocuri.
În fine, nu dormeam nici picată cu ceară! Singura mea grijă era să urmăresc nenorocitul ăla de ceas să văd când ajunge acul mare la 12 și apoi, sus. Gata mamă, a trecut! Ce-o trecut, zicea mama, amorțită după ce și-a tras și ea puțin sufletul Un ceas, ziceam eu, victorioasă. Du-te! Du-te afară, cuconiță! De dă sfântul și pleci din fața blocului, jar mănânci! Auzeam asta când deja trânteam ușa apartamentului și coboram scările tot câte trei trepte odată sau dacă aveam pantaloni și nu rochiță, încălecam balustrada. Da, așa făceam! Ajunsă în stradă, eram ca scăpată de la carceră.
Imediat formam o haită și un plan de bătaie, după care, pe mai multe voci, începeam: Tantiiiii, o lăsați pe-afară pe … ? Pe toți care nu erau prezenți, bineînțeles, îi convocam la o adunare generală în acest fel. Nu strigai, nu erai cu noi, ci împotriva noastră. Nu, ieșeai afară, ieșeai din cărți! Simplu. Era mafie și pe-atunci. Asta însemna să fii mafiot, respectiv mafioată, să fii afară! Strada dădea tonul! Cine era de una, era de toate, vorba bunicii. Nu te puteai sustrage, că-ți scădeau brusc acțiunile. Iar ca să te menții, trebuia să știi de toate. De la cățărat prin copaci, locurile pentru cele mai bune ascunzători, să fii bun la fugă era esențial, să ai prieteni pe băieții mai mari din cartier, era vital. Să deții monopol pe terenul de sport din curtea școlii, te încorona ca rege/regină, iar să știi să dai pase cu piciorul ca băieții (bambilici), pentru fete, era un mare atu.
Deci, ce fontițe, ce codițe…? Eu trebuia să fiu un fel de comandant și asta cerea implicare și mai ales know-how, strategie. Aveam activități extrașcolare, cu duiumul, zilnic, dar mai ales în vacanțe! Nu ne ajungea ziua cât era de mare și niciodată și absolut niciodată nu ne plictiseam. Două dintre grijile noastre cele mai mari, era să avem ușurei de Drăgășani în stare bună și să găsim elastic la metru, la magazinul din colț. Săream de parcă aveam suspensii! Glezne- genunchi- șold-talie-umeri-gât, asta era rânduiala, abia atunci erai AS, când parcurgeai traseul ăsta, la elastic, în rest erai cam cum ar fi acum contul de LinkedIn pe lângă cel de Facebook. Junghiul din coaste în schimb, era dat de frații sau surorile mai mici. Dacă aveai așa ceva, cum și eu am avut… era cam de porc. Scuze, fra, dar mi-ai cam mâncat din zile!
Și cum eram noi așa mulți, încolonați afară, într-o iarnă, eu fiind cam de 6 ani neîmpliniți, suficient de mare cât să nu fiu căzută pe gură, destul de mică, cât să nu gândesc, se înființează mama în brațe cu frătiwear, că vezi Doamne să-l ia și pe el puțin aerul. Biata mamă! Să-l ia puțin aerul… de parcă eu am fost vreodată prietenă cu Puțin, ăsta. Eu am fost, sunt și voi fi de todo o nada.
Și dacă vă mai amintiți, voi cei care ați locuit la bloc, în anii 80 și ați prins iernile ierni, sigur mai știți cum legam săniile în serie, pe-atunci… făceam un lanț din vreo cinci, șase sănii și aveam de grijă ca ultima să aibă spătar. Încurca, dacă o sanie cu spătar se afla la mijlocul lanțului, asta era ideea. Mno!
Pe ultima sanie, cea cu spătar, l-am proptit pe frățiwear, care avea circa doi ani, neîmpliniți, ca să-l ia chipurile, aerul. Și l-a luat! Vă zic, că abia atunci l-am văzut și pe el pentru penultima dată, #MOV, când mi-am amintit după zeci de minute bune, că trebuie să facem haltă, să-l predăm mamei. Bine, nici el n-a protestat în vreun fel, adică nu ne-a deranjat cu niciun au și cu niciun vai. Iar noi ne-am văzut de corida noastră! Când am revenit la bloc și am văzut-o pe mama cum se lua cu mâinile de cap, vă spun sincer că toată zăpada lumii nu era de ajuns să mă răcorească! Copilul era bloc de gheață, luat de aer puțin mai mult decât prevedea mama, cu mucii înghețați și mânuțele lui grase, tot mov.
Atunci am realizat că era înghețat bocnă, dar prea târziu și jur că mi-a fost milă de el, sincer, dar de mine mi se rupea sufletul! Am lăsat joaca și maidanul și fuga după mama să salvăm copilul! Nu a mai avut timp să mă ia la bani mărunți, era sensless, cum ar veni… Și nici eu nu mai ziceam nici mâc, doar cu ochii înlăcrimați, clipeam a regret tot din cinci în cinci secunde. Știam că am îmbulinat-o rău de tot! Mama m-a înțeles și atunci și așa cum o face până în zi de astăzi, slavă Domnului! Îngerii toți s-au slobozit din ceruri și m-au salvat și de data asta. Numai că, simțindu-mă cu musca pe căciulă într-un mare hal, aș fi făcut orice mi s-ar fi cerut în momentele acelea, ca să-i fie bine piciului, că tare m-am mai speriat! După o frecție zdravănă pe care i-a făcut-o mama și după o supică foarte caldă, frățiwear a adormit în pătuț.
Atât de drag îmi era atunci de el, că m-am pus și eu lângă el iar mama nu m-a certat. A fost unul din momentele din viața mea, în care, cel puțin eu am știut că mama ne-a fost amândurora primul și același rai! După un somn de mai bine de două ceasuri, neobligată, timp în care s-a înserat de-a binelea, Prâslea a început o văicăreală, fără noimă, din punctul meu de vedere. Degeaba m-am pus pe povestit cu el despre Scufiță, Cenusăreasă și despre alte personaje pe care le mai știam și eu, că nimic nu avea efect. Și dintr-o dată, din atâta dragostea de soră pentru frate ce încolțea din adâncul meu, precum vrejul de fasole fermecat, mi-am dat seama că el totuși o fi flămînd… pfff, ce deșteaptă m-am mai simțit dintr-o dată, iar eu, neștiutoarea, îi serveam povești.
De-atunci mi-am dat seama că dragostea trece prin stomac și am fugit într-un suflet în bucătărie, de unde am luat o bucată generoasă de pâine. Mama gătea ceva împreună cu tata și erau absorbiți în niște discuții, astfel încât nici nu m-au văzut. Iar din bucata mea de pâine, am hrănit un om, ca pe-un câine! Am început să-i îndes piciului bucățele mici de pâine pe gură, pe care el nu răzbea să le mestece, evident, dar care au avut efect imediat asupra plânsului, iar eu am continuat fiind convinsă de pustiul de bine pe care i-l fac, până fălcuțele lui erau ca ale veverițelor Chip și Dale când și le îndesau cu alune. Numai că eu fiind de mică foarte creativă, am zis că și pe nări să-i îndes niște pâinică, să fie, că aveam de unde… chiar dacă luam pâinea pe cartelă. De data asta a fost ultima dată când l-am mai văzut #MOV și tot de data aceea s-au scoborât și toți sfințișorii din ceruri pe lângă toți arhanghelii de m-au salvat din mâinile mamei, ei fiind toți întruchipați în persoana tatălui meu.
Am fost copii privilegiați, eu și fratele meu! Am avut o copilărie fericită, fără lipsuri, cu toate că s-a petrecut în perioada comunistă. Am învățat și la lumina lumânării, am și făcut baie unul după altul, în aceeași apă. Am mâncat și pâine cumpărată cu rația și banane verzi de ți se strepezeau dinții. Târziu le-am aflat adevăratul gust… Dacă mama nu ne-a scăpat din mâini, este pentru că tata și-a permis s-o lase să ne fie mamă, acasă lângă noi, până am crescut suficient de mari, eu de zece ani, fratele meu de șase ani. Apoi vă spun fără nicio îndoială, că mama chiar a avut full time job, cu noi. Sărut mâna, mama!
Nu era puțin lucru, eram puțini copii fără cheie la gât în aceea perioadă. Dacă mama ne-a fost și iubirea dar și frica pentru a nu face lucruri greșite, tata ne-a fost mereu stâlp și ocrotitor. Malul sigur, la care ne întorceam de fiecare dată din rătăcirile noastre. Mama ne ținea din scurt, fiindcă ei îi făceam zilnic, părul măciucă, tata ne răsfăța a la long, pentru că el ajungea acasă seara, obosit, încât din două gâdileli cu noi, cădea lat. Am fost duși de mici în egală măsură și la mare și la biserică.
N-am fost privați în nicio vacanță de vară din ciclul școlar 1-8, de mersul la mare. Tata avea o Dacia 1300 roșie, ca focul și singura noastră grijă era să nu ratăm nicio ieșire săptămânală, pe coclauri și de obicei se întâmpla duminica. Îmi amintesc cum pe-atunci, cei care aveau mașini își dădeau rând pe drumurile patriei, astfel încât într-o duminică circulau mașinile cu număr de înmatriculare cu soț, iar în alta, cele cu număr fără soț. Hai, mă tataaa, du-ne să mai aruncăm și noi cu pietre-n râu!
Și ne ducea… chiar dacă nu era rândul nostru, făcea cumva să fie. Numărul de înmatriculare al mașinuței noastre de pe-atunci, era SB 7141, drept pentru care în duminica în care nu ne încadram în reguli, ultima cifră dispărea ca prin miracol… iar numărul devenea unul cu soț, 714. 😊 Ce vremuri! Avem un tată vrăjitor! Adică a avut și încă are mereu la el, aceea baghetă magică. Unde mai pui la socoteală că trebuia să ne cânte la saxofon, muzica din Pantera Roz, din desenele animate cu Ciocănitoarea Woody și bineînțeles că știam și toate cântecele patriotice, pe care chiar că le cântam cu drag. Așa ne trezeam dimineața, cu cântecele patriotice de la radio și nu începea ziua fără o scurtă recapitulare cu noțiunile de bază: care este adresa noastră, cum se numește țara noastră, care este capitala țării noastre, cum se numește conducătorul țării noastre și nu ieșeam din casă fără un Doamne-ajută iar fără Tatăl nostru spus înainte de orice masă, nu se putea.
Nu știu alții cum sunt, dar eu am crescut cu ritmul și cu dansul și fost învârtită de mică și desculță și-n opincă, c-o fost cine mă-nvârtii, tot pe pofta inimii. Da, așa m-am născut cu muzica populară ascultată pe benzi de magnetofon și mai târziu la casetofon și așa am crescut cu folclor pe pâine. Tot de-atunci a rămas și vorba că aș putea dansa și pe muzica de la Telejurnal, dacă n-aș avea pe ce! Ah, mi-am amintit de versurile minunatului Alexandru Andrieș: Astăzi iar, la Telejurnal… am văzut cașcaval!
Mama, te rog, mai ceartă-mă că nu vreau să dorm de-amiază, mai spune-mi cum să evit relele și mai suflă-mi peste suflet să-mi treacă, ca atunci când îmi suflai peste genunchii juliți! Tata, mai suflă-mi din fluier să joc până amețesc, ca atunci când vă veneau prietenii în vizită și cu toate că eu eram mascota voastră, știam clar cum stă treaba cu win-win -ul, când ziceam : eu joc, dacă pui jos albastra! 😊))
Citiți și Încurcate-s căile Domnului…
