A băut ceaiul cu sete

Pe data de 30 octombrie 1882, la Palatul Cotroceni, a avut loc singura întâlnire dintre Regina Elisabeta și Mihai Eminescu, intermediată de către Titu Maiorescu.

Iată un fragment din jurnalul Reginei Elisabeta, regăsit în cartea Carmen Sylva, regina-poetă, scrisă de Silvia Irina Zimmermann, Editura All, Bucureşti, 2013. (sursa)

„Eminescu ne apărea neliniștit și răvășit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred și Faust, de chipurile palide și răvășite ale marilor romantici. Avea pe chip acel vag surâs crispat și copilăresc ce se zărește pe portretul lui Shelly. […] Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoșteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri. […]

A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feței redau oboseala unei tinereți trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi și înghețate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoțiile.

Mi-am dat seama foarte bine că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceașca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare. 

În toată viața mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuși, nici a celui inspirat, nici a celui blestemat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiștiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răgușită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălțat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci», a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei țări s-a înălțat, spre cinstea ei, până la regele poeziei românești”.

foto sursa