„Da, sunt un monstru. Un monstru de frumusețe și de vitalitate. De o pasiune extraordinară de a trăi clipa ”cea repede trecătoare”… La cei 22 de ani ai mei, am pătruns în lumea de dincolo și nu m-am speriat, pentru că toate fantasmele de care mă temeam până acum au venit liniștite în apropierea mea și mi-au mâncat din palmă.
Am stat față în față cu Timpul și i-am râs în nas, curajos, spunându-i că nu are de ce să încerce să ne jucăm de-a v-ați ascunselea, pentru că am ochi peste tot, doi în față, ca să văd lumea așa cum e ea, nealterată de macabre dioptrii, și unul în spate, care vede dincolo de proza cotidianului. Oricât ai vrea să pari de serios, i-am zis, cele mai fertile ore ale tale tot mie mi se datorează, pentru că știu să le transform în zile și viceversa.
Și da, iubesc. Tot ce-mi iese în cale. Iubesc marea și muzica de la Vama Veche, hiturile lui Carla’s Dreams, nopțile pe plajă, fetele cu ochelari care citesc Cioran la micul dejun, piesele de teatru din fiecare stagiune, parcurile în care te poți pierde seara în brațele unei iubite cochete și foarte studioase, de preferat de la Litere, furtunoasă ca o noapte de vară, și, mai cu seamă, bibliotecile. Mă fac să mă simt ca acasă… printre cărți redevin eu, cel autentic, singurul eu care mă reprezintă și care nu m-a trădat niciodată. Ador mirosul de carte răsfoită de mâini cercetătoare, deși avem la dispoziție atât de multe biblioteci virtuale…
În sfârșit fac ce-mi place și mă simt în largul meu, cu toată frenezia și toată dragostea asta de viață care mă frământă pe dinăuntru și nu mă lasă să dorm. Mâine am examen la Filosofie, orele sunt înaintate pentru că așa suntem noi, îndrăgostiți de nopțile fără sfârșit în compania cărților, și cred că toate gândurile astea de fapt nu mă rețin de la studiu, ci îmi întăresc și mai mult convingerea că „sunt cel mai frumos din orașul acesta”, cum spunea Radu Stanca. Pentru că nu trebuie decât să citesc, ceea ce mă face atât de fericit, și să gust din toate plăcerile pe care viața de student ți le oferă: libertate, fantezie, un suflet mare și senin ca un cer de vară, plăcerea de a descoperi atâtea lucruri fascinante despre oameni… Mai târziu voi duce dorul anilor plini de culoare…
De Ziua internațională a studenților, Gaudeamus igitur!”
Citesc și mă podidesc lacrimile… pe mine, „iron maiden”, cum îmi spunea în glumă un bun prieten din adolescență (atunci eram foc și pară când auzeam, acum am zâmbet amar în colțul gurii când îmi amintesc). Cum să… „încep cu-nceputul”, cum s-ar spune? Eu nu știu să SCRIU, nu știu nici măcar să mă deschid, să vorbesc despre mine, dar, uite, în memoria cuiva drag am s-o fac, chiar am să încerc. E prea mult, cel puțin așa simt și asta (mărturisirea, dacă pot spune așa, de mai sus, e picătura care a umplut paharul). Lucrurile stau cam așa: e sâmbătă, adică singura zi din săptămână în care am și eu puțină liniște… sunt studentă la chimie, viața mea e ceea ce-ar numi artiștii și umaniștii „plictisitoare”. Dar eu asta sunt, ce pot să fac? E viața pe care mi-am ales-o sau pe care a ales-o Dumnezeu pentru mine (da, cred în Dumnezeu, are loc pe tabelul lui Mendeleev, n-am chef de glume acum) și nu regret deloc. Voi termina o facultate (și nu orice facultate), voi fi cineva, trebuie să fiu, nici nu pot să concep altfel. În fine, nici nu știu de ce am deraiat de la discuție… nu fac asta în mod normal, nu am răbdare să mă aud vorbind aiurea, dar, după cum am spus, îmi e greu să ajung la subiect…. poate pentru prima oară în viață! Of… o să reiau puțin: e sâmbătă, deci respir și eu puțin. Mă trezesc, îmi fac cafeaua și verific notificările de pe telefon; nu de alta, dar poate a postat cineva ceva pe grupul de pe Facebook al anului nostru. Am preconizat bine, un coleg (care mie-mi place de ceva timp, dar eu nu vreau să afle încă) a „share-uit” un eveniment din seara asta: se pare că e Ziua Internațională a Studenților și se dau shot-uri gratis la intrare într-un club din orașul nostru. Mă uit la calendar (nu ca mâța)… da, 17 noiembrie; sunt în anul II și încă nu mi-am pus problema unei zile a studenților… mă rog, am aflat și eu într-un final, să nu mor proastă! De fapt, pe cine păcălesc eu? La cât de rar ies, nici nu e de mirare că parcă sunt de pe altă planetă când vine vorba de viață socială. Prieteni nu prea am, mă înțeleg cu o colegă mai bine, dar cam atât. În timp ce sorb prima înghițitură de cafea, aud clinchetul acela stupid de la mesagerie (ăă, atunci când îți scrie cineva adică). Sunt puțin surpinsă, mie nu prea-mi scrie nimeni, dar observ cu stupoare că mă contactează tocmai colegul meu simpatic. Sincer, inima mea și-a cam accelerat ritmul în acel moment, dar mă gândesc că e și din cauză că încă mi-e puțin somn și nu mă așteptam. Deschid fereastra (virtuală) încercând să nu mă iluzionez prea tare; la urma urmei ce poate vedea el la mine? Nu mă consider urâtă, dar nici frumoasă, undeva între cred că ar fi rezonabil dacă m-aș încadra; dar cu el e altceva, el e frumos, inteligent (nu că eu n-aș fi, dar…), haios. Are o singură hibă: cam roiesc fetele în jurul lui, așa cum era de așteptat, de altfel. În fine, tipul îmi scrie: „Hei, eu aș merge diseară la party, mi-ar plăcea să vii cu mine…”. Mă ciupesc de obraji și-mi dau două palme. Nu, n-am visat. Totuși, nu-i răspund imediat, îi dau „seen” și îi scriu eu mai târziu. Eu nu-s vreo scorpie, dar mama m-a învățat să nu par prea disponibilă.
Nu fac ce spune ea, cu atât mai puțin la vârsta asta, dar consider că mi-a implementat niște principii sănătoase și îi sunt recunoscătoare pentru asta. Oricum, cred că semăn cu ea, ne plac inclusiv aceleași lucruri în materie de haine. Deși nu am confirmat că ies cu el, urma să-i confirm cât mai repede, doar să-mi mai treacă din entuziasm, să nu-i spun vreo prostie și să mă fac de râs. O să îmi revin până îmi aleg ținuta, mă gândesc eu. În fine, are mama o brățară vintage pe care vreau neapărat să i-o împrumut în seara asta; ținuta am ales-o, știu că s-ar potrivi perfect. O singură problemă: ea nu e acasă acum și nu o sun pentru că la supermarket nu o să audă telefonul (cel mai probabil), așa că mă apuc să cotrobăi în caseta ei de bijuterii. Am găsit brățara, dar mi-a atras atenția în mod deosebit o hârtie îngălbenită, împăturită în patru, în același sertărel cu brățările. Mna, o deschid, am fost curioasă, chiar nu înțelegeam ce putea fi. E datată 17 noiembrie 2015. Văd că e semnată „Gabi” și mi se înmoaie genunchii… Gabi, adică Gabriel, a fost tatăl meu. Tata e primul bărbat care mi-a frânt inima pentru că a murit într-un accident stupid de mașină când aveam 17 ani. E de prisos să spun că de-atunci eu om întreg nu mă mai simt, nu? În fine, să revenim, n-am chef să-mi plâng de milă prea mult. E vorba de „scrisoarea” pe care am redat-o întocmai la începutul acestei scrieri.
Nu știu dac-am făcut bine sau nu, dacă ar fi trebuit să nu pun la început scrisoarea, ci s-o inserez, cumva, în text… v-am zis, eu NU ȘTIU SĂ SCRIU, acum o fac pentru el, pentru cel care a încercat să-mi insufle dragostea pentru literatură și pentru filosofie, dar nu a reușit niciodată. Mă simt vinovată față de el: sunt vinovată că nu l-am înțeles niciodată, că tot timpul l-am învinuit indirect pentru că nu era ca alți tați. Și acum îmi răsună în urechi „Tati, tu de ce nu ești inginer ca tata lui Mircea?” și am pe retină privirea lui blândă și tristă… mi-a răspuns „Tati e… filosof, predă filosofie, dacă vrei îți spune tati cum…”, dar prea târziu; eu o zbughisem deja spre leagăn și tata a pornit în urma mea, să nu mă lovesc… Nu l-am înțeles niciodată, după cum am spus, dar asta nu înseamnă că nu l-am iubit din suflet. Nici el nu m-a înțeles pentru că i-am închis mereu porțile sufletului meu „de fier” în nas… dar el a așteptat, el a fost mereu acolo și acum îl simt lângă mine mai mult decât niciodată. De ce să mint? Am plâns în hohote, ca o idioată sentimentală, eu, cerebrala… dar m-am ridicat, cum fac întotdeauna, am deschis laptopul și m-am apucat de scris (și-am scris printre sughițuri pentru că am plâns iar).
Acum m-am mai liniștit, trebuie să termin această mărturisire, eu duc mereu lucrurile la capăt. Tata mai scria poezii și proză scurtă, cred că „epistola” a fost o încercare de-a lui pe care mama a păstrat-o. Se pare că a scris-o cu câteva luni înainte de a muri. Sincer, nu știu ce a văzut la mama, o avocată rigidă, în afară de frumusețe. În fine, trebuie să închei că îmi vine iarăsi să plâng și am un răspuns de dat… La mulți ani de Ziua Internațională a Studenților, la mulți ani, tată! Azi e despre tine și așa va fi mereu.
Citiți și Petre Țuțea: „Definiția mea este: Petre Țuțea, românul”
