Voltaire (n. 21 noiembrie 1694 – d. 30 mai 1778)
Se împlinesc astăzi, 21 noiembrie, 325 de ani de la nașterea lui Voltaire, figură strălucitoare a secolului al XVIII-lea și reprezentant de marcă al Iluminismului. Am ”cules” doar câteva lucruri despre el, cresc peste tot … 🙂
Savantul Zilei – Francois Marie Arouet de Voltaire
Încă de tânăr, François Marie Arouet de Voltaire, omul de știință, filozoful și satiristul francez a practicat incomodul exercițiu de a nu-și mușca limba – superbă obrăznicie a libertății de exprimare -, ceea ce avea să-i aducă exilul și să-l facă celebru.
El a ales Anglia ca loc de refugiu. În timp ce se afla la Londra, Voltaire a cunoscut spirite înrudite ca Jonathan Swift și Alexander Pope. Mai important, a aflat despre noua fizică a lui Isaac Newton și filozofia lui John Locke.
După ce s-a întors în Franța, în 1728, a scris și publicat Letters Concern the English Nation (1733), o colecție de eseuri despre chestiuni precum Quakers, poezia engleză și formidabilul trio englez al lui Francis Bacon, Locke și Newton.
După un eseu în care îl compară pe Newton cu Descartes (scrisoarea 14 – letter 14), a urmat o scrisoare separată asupra teoriei gravitației lui Newton și aici a fost primul loc și prima oară când lumea a auzit povestea lui Newton și a mărului, pe care Voltaire la rândul său o auzise de la nepoata lui Newton.
:), deci de-acolo știm!!!
În 1738, Voltaire avea să scrie un întreg tratat despre fizica newtoniană, Elémens de la philosophie de Newton.
Voltaire a rămas celebru și pentru ocara sa periculoasă: atunci când, din motive economice, au fost îndepărtați jumătate din caii grajdurilor regale , el s-a exprimat cum că ar fi fost mai bine să fi fost eliberați jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte, era cunoscut și pentru toleranța sa, ilustrată de punctul de vedere exprimat față de un adversar: „Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați.”
Despre acest mare om, alte lucruri interesante și aici.
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.