Site icon Bel-Esprit

Vittorio de Sica, ambiție & talent

Vittorio de Sica, ambiție & talent

Vittorio De Sica, născut la 7 iulie 1901 în Sora, Italia, trecut la drepți în 13 noiembrie 1974, a fost regizorul și actorul italian care a jucat un rol crucial în dezvoltarea neorealismului italian, un curent cinematografic apărut după cel de-al Doilea Război Mondial. Cariera sa se întinde pe mai multe decenii și este adesea amintită pentru contribuția sa profundă și durabilă la lumea cinematografică. The Cinema Archives l-a plasat pe De Sica pe locul 40 în topul celor mai buni regizori din toate timpurile, reflectând respectul și recunoașterea universală a talentului său regizoral.

Periplu biografic

Tatăl lui De Sica, Umberto De Sica, era bancher, iar mama sa, Teresa Manzillo, provenea dintr-o familie modestă. Această combinație de medii sociale a influențat probabil viziunea lui De Sica asupra claselor sociale și a inegalității. Familia lui De Sica s-a mutat la Napoli când el era încă un copil mic. Napoli, cu străzile sale pline de viață și cultură vibrantă, a avut un impact puternic asupra tânărului De Sica și a inspirat multe dintre lucrările sale ulterioare. Experiențele sale timpurii în Napoli, unde a fost expus la o gamă largă de caractere umane și la viața de stradă, au fost esențiale în modelarea sensibilității sale artistice. De Sica a fost întotdeauna interesat de poveștile oamenilor obișnuiți, o temă care a devenit centrală în lucrările sale ca regizor. Copilăria și adolescența lui De Sica, marcate de contrastul dintre experiențele sale în Napoli și fundalul său familial mai burghez, au influențat probabil abordarea sa neorealistă, care se concentra pe viața și luptele oamenilor obișnuiți.

Ascensiunea

De Sica a început cariera sa ca actor de teatru și film (a jucat în peste 150 de filme!), iar ulterior a făcut tranziția în filme în anii 1930. Talentul său ca actor a fost rapid recunoscut, dar el își va găsi adevărata chemare în spatele camerei, ca regizor (34 de filme în palmares). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, De Sica a început să exploreze aspectele mai realiste și mai umane ale vieții în lucrările sale, distanțându-se de abordarea mai comercială și strălucitoare a industriei cinematografice din acea perioadă.

Vittorio de Sica (pinterest.com)

Una dintre cele mai remarcabile realizări ale sale este filmul ”Hoți de biciclete”  („Ladri di biciclette”, 1948). Acest film a devenit un punct de referință pentru neorealismul italian și este recunoscut pentru modul său sincer și nemijlocit de a prezenta viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți. Filmul prezintă povestea unui bărbat sărac care își pierde bicicleta necesară pentru a-și menține locul de muncă, explorând teme precum disperarea și injustiția socială. Roger Ebert, unul dintre cei mai respectați critici de film, a descris filmul („The Bicycle Thief”) ca fiind o poveste directă, asemănătoare unei parabole, care a avut un impact puternic la lansare, fiind văzută ca un fel de fabulă marxistă. Ebert a subliniat că, deși personajul principal este condus în totalitate de nevoi economice, filmul devine cu timpul o poveste universală care transcende criticile, devenind o relatare a luptei umane și a dorinței de a proteja și susține familia, o temă cu care mulți se pot identifica

Filmul poate fi vizionat AICI.

„Umberto D.” (1952): Acest film este o dramă profundă despre un bătrân pensionar care se luptă să supraviețuiască în Roma modernă. Este o explorare sensibilă a singurătății, sărăciei și disperării umane, prezentând viața cotidiană a personajelor marginale cu o profundă empatie și respect.

„Miracol în Milano” („Miracolo a Milano”, 1951): Deși este mai puțin realist în stil, acest film combină elemente de fantezie cu critica socială. Povestea urmărește un tânăr orfan care ajunge să ajute locuitorii săraci ai unui cartier mizer din Milano prin intermediul unei porumbei magice.

„Ieri, azi, mâine” („Ieri, oggi, domani”, 1963): Această comedie ușoară, care a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin, este formată din trei povestiri separate, fiecare prezentând o femeie diferită (toate interpretate de Sophia Loren) în diferite regiuni ale Italiei.

„Grădina Finzi-Contini” („Il Giardino dei Finzi-Contini”, 1970): Acest film, care a câștigat și el Oscarul pentru cel mai bun film străin, explorează viața unei familii evreiești bogate în timpul ascensiunii fascismului în Italia.

„Cei doi bani speranță” („Due soldi di speranza”, 1952): Acest film mai puțin cunoscut, dar totuși important, prezintă povestea de dragoste dintre un curier sărac și o tânără dintr-un sat italian.

”Floarea soarelui” (I girasoli/Sunflower) este un film dramatic italo-sovietic din 1970, regizat de Vittorio De Sica. A fost primul film occidental care a fost filmat în URSS. Unele scene au fost filmate lângă Moscova, în timp ce altele lângă Poltava, Ucraina.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Giovanna, o mireasă de război care locuiește lângă Milano, refuză să accepte că soțul ei, Antonio, dispărut pe frontul rusesc, este mort. Există un flashback referitor la scurta prietenie a lor în apropiere de orașul ei natal, Napoli, concediul lui de 12 zile pentru a se căsători cu ea, viclenii pentru a nu fi înrolat și la sfârșit despărțirea. La câțiva ani după război, încă fără nicio veste de la Antonio, Giovanna pleacă în Rusia să-l găsească, pornind din orașul din apropierea bătăliei de iarnă când a dispărut. Înarmată cu fotografia lui, oare îl va găsi? …

Palmares

Filmele lui De Sica sunt remarcabile pentru modul în care combină teme sociale profunde cu o abordare cinematografică autentică și inovatoare. Ele oferă o fereastră în viața cotidiană a Italiei postbelice și rămân puncte de reper în cinematografia mondială. Vittorio De Sica a fost unul dintre cei mai apreciați regizori ai secolului al XX-lea și a primit numeroase premii pe parcursul carierei sale, iar dintre cele mai notabile distincții, amintim:

Premiile Oscar:

A câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin de patru ori:

„Sciuscià” (cunoscut și ca „Shoeshine”) în 1947.

„Hoți de biciclete” („Ladri di biciclette”) în 1949.

„Ieri, azi, mâine” („Ieri, oggi, domani”) în 1964.

„Grădina Finzi-Contini” („Il Giardino dei Finzi-Contini”) în 1971.

Festivalul de Film de la Cannes:

„Miracol în Milano” („Miracolo a Milano”) a câștigat Marele Premiu (Palme d’Or) la Festivalul de Film de la Cannes în 1951.

Festivalul Internațional de Film de la Berlin:

„Cei doi bani speranță” („Due soldi di speranza”) a câștigat Ursul de Argint la Festivalul Internațional de Film de la Berlin în 1952.

Premiile BAFTA:

„Umberto D.” a fost nominalizat la Premiile BAFTA pentru Cel mai bun film din orice sursă în 1955.

Premiile David di Donatello:

A câștigat numeroase premii David di Donatello pe parcursul carierei sale.

Aceste premii reflectă nu doar talentul său ca regizor, dar și influența pe care filmele sale au avut-o asupra cinematografiei la nivel mondial. Filmele lui De Sica sunt adesea lăudate pentru modul în care abordează teme sociale complexe și pentru stilul său neorealist, care a adus o nouă perspectivă în lumea filmului.

Colaborări

De Sica a colaborat adesea cu scenaristul Cesare Zavattini, un parteneriat care a contribuit la definirea stilului și abordării neorealiste. Filmele lor se concentrau pe povestiri simple, dar profund umane, adesea cu actori necunoscuți sau non-profesioniști, pentru a capta mai autentic realitatea vieții cotidiene.

Regizorul a lucrat, de asemenea, strâns, cu actrița italiană Sophia Loren. Colaborarea lor a fost una dintre cele mai fructuoase, marcând atât cariera lui De Sica, cât și pe cea a Loren. Au lucrat împreună în filme precum „Ieri, azi, mâine” („Ieri, oggi, domani”), unde Loren a jucat trei roluri diferite, și „Matrimonio all’italiana” („Căsătorie în stil italian”), bazat pe piesa „Filumena Marturano” de Eduardo De Filippo. Prezența magnetică a lui Loren și regia sensibilă a lui De Sica au creat momente memorabile în cinematografia italiană.

Marcello Mastroianni, unul dintre cei mai cunoscuți actori italieni, a lucrat de asemenea îndeaproape cu De Sica. A apărut în „Ieri, azi, mâine” alături de Sophia Loren și în alte filme ale lui De Sica. Chimia dintre Mastroianni și Loren, îndrumată de viziunea lui De Sica, a dat naștere unor performanțe remarcabile.

Carlo Montuori, director de imagine, a colaborat cu De Sica pe multe dintre filmele sale neorealiste, iar munca lui Montuori a fost esențială în capturarea esteticii neorealiste, cu imagini brute, autentice, care reflectau realitatea vieții postbelice din Italia.

Franco Magli

Franco Magli, un alt director de imagine, a lucrat cu De Sica în filme precum „Miracol în Milano”. Contribuția sa a fost vitală în crearea atmosferei unice a filmului, care combina realismul cu elemente de fantezie.

Pe lângă cariera sa de regizor, De Sica a continuat să joace în filme și să regizeze lucrări mai comerciale. De-a lungul carierei sale, a câștigat numeroase premii, inclusiv patru Premii Oscar, consolidându-și astfel statutul de unul dintre cei mai influenți regizori ai secolului al XX-lea.

Influența lui De Sica asupra cinematografiei nu se limitează doar la Italia; lucrările sale au inspirat regizori și scriitori de film din întreaga lume. El este adesea citat ca o influență majoră de către regizori care doresc să exploreze realismul social și să prezinte povești despre oameni reali și experiențele lor. Moștenirea lui Vittorio De Sica rămâne vie prin filmele sale, care continuă să fie studiate și apreciate de cinefili și critici deopotrivă.

Mari iubiri

Relația dintre Vittorio De Sica și Maria Mercader a fost una dintre cele mai semnificative și de durată relații din viața regizorului italian. Maria Mercader, născută în Barcelona, Spania, în 1918, era o actriță cu origini spaniole și italiene. Ea și De Sica s-au întâlnit în anii 1940 și au început o relație care avea să dureze până la moartea lui De Sica în 1974. De Sica divorțase de Giuditta Rissone, o actriță italiancă cu care a colaborat în câteva pelicule în 1937.

Mercader a avut un impact profund asupra vieții personale și profesionale a lui De Sica. Cuplul s-a căsătorit după ce De Sica a divorțat de prima sa soție, Giuditta Rissone. Maria și Vittorio au avut împreună doi copii, Christian și Manuel. Christian De Sica a urmat, de asemenea, o carieră în actorie și a devenit un actor cunoscut în Italia.

Maria Mercader a fost nu doar soția lui De Sica, dar și o colaboratoare în cariera sa. Ea a apărut în câteva dintre filmele lui De Sica, inclusiv în „La porta del cielo” (1945). Relația lor a fost descrisă ca fiind plină de dragoste și respect reciproc, cu Maria având un rol stabilizator și de suport în viața adesea tumultuoasă a lui De Sica.

Mercader și De Sica au împărtășit o pasiune comună pentru artă și cinematografie, și se spune că ea l-a influențat pe De Sica în anumite aspecte ale muncii sale. Maria a rămas alături de De Sica în perioadele sale dificile, inclusiv în timpul luptelor sale financiare și ale problemele legate de jocurile de noroc.

Relația lor a fost una dintre poveștile de dragoste celebre ale cinematografiei italiene, demonstrând o legătură profundă atât pe ecran, cât și în viața reală. După moartea lui De Sica în 1974, Maria Mercader a continuat să fie o figură respectată în lumea filmului și a rămas o păstrătoare importantă a moștenirii lui De Sica. Ea a decedat în anul 2011, lăsând în urmă un amprentă proprie în istoria cinematografiei, alături de legendarul său soț.

Federico Fellini: Nu știm nimic, ne imaginăm totul

Exit mobile version