„Toată viaţa noastră nu facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi pe ale altora, alţii pe-ale noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor sunt de neşters”?
Ileana Vulpescu (n. 21 mai 1932)
Ileana Vulpescu, doamnă și vestală a cuvântului. O femeie modest-magică, te încălzește și te scutură cu inteligența bunului simț, naturalețea și chirurgia pe cord deschis a experienței ei de viață. Lângă ea te simți, cu adevărat, om. Citind-o, ascultând-o, privind-o, viața nu are ascunzișuri ci doar nefericiri acceptate și plătite cu rarele fâlfâiri aurii ale clipelor de fericire. Dar, cu atât mai setos de trăit.
N-am fost niciodată dezamăgită citind interviurile oamenilor care mi-au stârnit și au lăsat în inima mea impresii de neșters. Le-am căutat, pentru că mi s-a părut că mai pot adăuga astfel o picătură de încântare memoriei.
Am găsit și selectat câteva paragrafe din interviul acordat „Weekend Adevărul“, la 11 mai 2013, într-un articol de Laurențiu Ungureanu.
Eraţi o elevă bună?
”Da, am fost premiantă.”
Aţi venit la facultate, în Bucureşti, în 1953. Cum era oraşul atunci?
”Nu era aşa multă lume, nu ştiu dacă într-o zi vedeai 20 de maşini pe stradă. Când am venit eu în Bucureşti, „la coada calului“, acolo, la statuile din faţa Universităţii, erau încă trăsuri cu birjari lipoveni. Aveau taftane lungi, de pluş, aveau brâu bleu, iar trăsurile erau foarte elegante în interior. Şi, cu adevărat remarcabil, caii erau daţi cu cremă de ghete pe copite. Încă erau birje. Faţă de ceea ce este astăzi Bucureştiul, atunci era un oraş patriarhal. Circulaţia era foarte comodă. Noi, studenţii, circulam cu tramvaiul. Pe la Universitate treceau tramvaiele 13 şi 14.”
În ’59, v-aţi angajat la Institutul de Lingvistică.
”Eram repartizată la Baia Mare, ca profesoară, pentru că terminasem Filologia. Dar, ştiind că n-am să mă duc, toate locurile mai bune le-am lăsat pentru ceilalţi colegi despre care ştiam precis că se duc. S-au oferit însă mai multe locuri la Institutul de Lingvistică, pentru că se reîncepea lucrul la un dicţionar al limbii române etimologic şi istoric început de Sextil Puşcariu, dar întrerupt în timpul războiului. Noi l-am reluat de unde-l lăsase el.”
Paranteză: explicând munca sa de atunci, în respectul și cunoașterea profundă a limbii – condiții sine-qua-non pentru întocmirea unui dicționar -, scriitoarea face o remarcă sensibilă:
”E un profesor cardiolog pe care-l cheamă Cinteză. Toată lumea îi spune Cintéză. E „Cínteză“, domnilor. E o pasăre, aşa se numeşte ea în limba română.”
Închid paranteza.
În 1958 v-aţi căsătorit. Cum aţi fost cerută?
”Fără vreo ceremonie, la părinţi, cu bomboane, cu flori. Nici pomeneală! Mi-a zis: „Dragă, noi când ne însurăm?“ „Hai să hotărâm o dată.“ Ne-am decis la 9 aprilie 1958 – căsătoria civilă. La biserică, în Duminica Tomii, prima duminică de după Paşti. Nu a fost o nuntă ca astăzi. Pe vremea mea nu se făceau căsătorii fastuoase. Întâmplarea face că bărbatu-meu mi-a uitat buchetul acasă. Până să se ducă socrul meu să-l aducă, a văzut că erau pomii înfloriţi şi a rupt o ramură.”
Ce-aţi schimba la trecutul dumneavoastră?
”Tot. Dacă tot aş avea de ales, aş alege altceva. Oamenii, când vor să facă un bilanţ, se gândesc doar la aspectul profesional, nu la întreaga viaţă. Or, niciun succes profesional nu înlocuieşte nefericirile din viaţa unei persoane. Ideea că sunt cunoscută nu mă face să mă simt cu nimic deasupra altora. Consider că îţi face Dumnezeu o favoare, aşa cum îţi face când eşti sănătos. Dintotdeauna am vrut să schimb tot. Dar, oricum, nu se poate.”
Timp de 60 de ani, scriitoarea Ileana Vulpescu și-a ținut dragostea în palme, alături de poetul Romulus Vulpescu. Celor doi le-a fost dat să trăiască cea mai mare tragedie a unui părinte, în anul 2012, când au împrăștiat în mare cenușa fetei lor, Ioana, în vârstă de 41 de ani. În același an, scriitoarea avea să rămână doar cu amintirea soțului, plecat după Ioana.
“Două gânduri să nu te părăsească niciodată: acela de a-ţi îmbogăţi mintea şi sufletul şi gândul că suntem trecători în lume.” – Arta conversaţiei
foto tumblr.com
Citește și Romulus Vulpescu Noi ne iubim în paturi de-mprumut
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.