Familia Redgrave este o dinastie britanică de actori ce se întinde pe parcursul a cinci generații. Primii membri au jucat pe scenele londoneze începând cu secolul al XIX-lea. Dintre toți, Vanessa Redgrave este cea mai proeminentă figură artistică, câștigătoare a mai multor categorii de premii pentru prestațiile ei.
Roy Redgrave, bunicul Vanessei, a apărut în filme mute. Căsătorit cu Margaret Scudamore, a fost tatăl lui Michael Redgrave, cunoscut actor de teatru și film, înnobilat în 1959 de către regina Marii Britanii cu titlul de „sir.” Michael a debutat pe scena de la Old Vic în 1936. În calitate de actor și regizor de teatru a adus pe scenă personaje din Shakespeare, Turgheniev, Strindberg, Cehov. În film, primul rol important l-a realizat în regia lui Alfred Hitchcock, în 1938.
sir Michael Redgrave
În 1935 s-a căsătorit cu actrița Rachel Kempson cu care a format un cuplu și pe scenă. Ea a fost mama celor trei copii: Vanessa, Corin și Lynn. Astăzi, dintre cei frați, doar Vanessa Redgrave mai este în viață.
Vanessa s-a născut în 1937 la Londra. Se spune că la nașterea ei, Laurence Olivier ar fi anunțat publicul în timpul unei reprezentații cu „Hamlet” la teatrul Old Vic:
În seara asta s-a născut o mare actriță!
După toate probabilitățile sir Laurence a intuit că prima născută a familiei va moșteni și chiar va surclasa talentul actoricesc al părinților săi. Mai târziu va juca pe scenă și ea alături de Laurence Olivier.
În copilărie visa să devină dansatoare. Debutul în cinematografie a avut loc în 1958 alături de … cine altul decât tatăl ei. Consacrarea artistică internațională a venit în 1966 odată cu rolul din blow-up.
Talentul nativ și ilustra ascendență a actriței au direcționat-o exclusiv către roluri majore în film, fie personaje istorice, fie figuri feminine din ecranizări după mari scriitori. De la Anne Boleyn la legendara soție a regelui Arthur – Guinevere, de la Isadora Duncan la Nina din „Pescărușul” lui Cehov, de la Mary Stuart la Andromaca din legenda cetății Troia, personaje feminine complexe din operele literare ale lui Henry James, William Shakespeare, Tennessee Williams, Isabel Allende, Virginia Woolf. A întruchipat scriitoarele Katherine Mansfield și Agatha Christie.
Pentru rolul secundar interpretat în filmul „Julia” (1977) a primit premiul Oscar. Duetul actoricesc feminin format din Jane Fonda în rolul scriitoarei americane Lillian Hellman și Vanessa Redgrave în rolul prietenei ei, victimă a regimului nazist și a Holocaustului, a strâns nu mai puțin de 11 nominalizări la premiile Academiei Americane de Film.
La cei 85 de ani împliniți agenda actriței este încă plină, cum numai în cazul marilor actori se mai întâmplă.
În 1962, Vanessa Redgrave s-a căsătorit cu regizorul Tony Richardson, unul dintre cei mai reprezentativi artiști ai curentului „tinerilor furioși” în literatura engleză de la sfârșitul anilor ’50. Piesele de teatru și romanele scrise de acești scriitori proveniți din clasa muncitoare sau mijlocie sunt minimaliste, acțiunea are loc într-un spațiu meschin: un apartament sau chiar numai o bucătărie. Fermentul l-a constituit piesa de teatru „Look back in Anger/ Privește înapoi cu mânie” de John Osborne. Cine poate uita tiradele pline de sarcasm ale lui Jimmy Porter, alias Richard Burton, adresate soției lui căreia nu îi poate ierta faptul că aparține unei clase sociale superioare lui? Dar lacrimile adolescentei de 17 ani, sedusă de un marinar de culoare aflat în trecere prin orășelul industrial în care locuia împreună cu mama ei promiscuă, din „A Taste of Honey/ Gustul Mierii”? Sau singurătatea alergătorului de cursă lungă?
Fiicele lor, Natasha și Joely Richardson au urmat cariera artistică a mamei lor, însă nu cu aceleași performanțe.
Cu Joely Richardson
Munca a ținut-o deasupra liniei de plutire pe Vanessa Redgrave după teribila tragedie a pierderii fiicei sale. Rolul din „Coriolanus” – o adaptare modernă a piesei omonime a lui Shakespeare pe fundalul războiului din Iugoslavia este al unei mame care acceptă benevol ca fiul ei să fie sacrificat pentru o cauză patriotică. O preocupare paralelă a actriței a fost și activismul politic de stânga, ceea ce i-a adus statutul de persona non grata în țara natală, dar nu și în Statele Unite.
Următoarea generație a dinastiei îi are în centru pe Michael Richardson, fiul Natashei și al lui Liam Neeson și Daisy Bevan, fiica lui Joely. Diamantul șlefuit rămâne Dame Vanessa Redgrave, Comandor al Ordinului Imperiului Britanic. În prezent este căsătorită cu actorul Franco Nero cu care are un fiu, la rândul lui scenarist și regizor de film. Se cunoscuseră demult, în tinerețe, pe când filmau împreună pentru „Camelot.” S-au reîntâlnit după 40 de ani și au reluat legătura întreruptă atunci. Viața poate să ofere și astfel de surprize!
Într-un interviu despre actorie și politică, acordat pentru BBC în 2011, mărturisea că preferă termenul familie în locul dinastiei:
R: Având în vedere profesia părinților dvs., ați știut întotdeauna că va fi inevitabil ca și dvs. să deveniți actriță?
VR: După o analiză atentă a arborelui genealogic al familiei, asta incluzând și copiii nelegitimi, am aflat că prima actriță a apărut pe scenă în jurul anului 1854.
R: Dar faptul că au fost atâția actori în familia dvs. a constituit un exemplu și o încurajare în acest sens? Abilitățile acestea sunt moștenite?
VR: Asta este întotdeauna o întrebare interesantă. Oamenii de știință spun că este o combinație între ARN și ADN, între ceea ce e înnăscut și dobândit în procesul dezvoltării. Ei insistă pe acest aspect și sunt sigură că au dreptate. Spre exemplu, dacă mă nășteam în familia asta și aș fi fost crescută de, să zicem o familie de pescari sau fermieri, e aproape sigur că n-aș fi devenit actriță. Mediul familial contează; când ești copil poți fi fascinat de profesia părinților tăi, eu sigur am fost.
R: Chipul și vocea le-ați moștenit?
VR: Doar trăsăturile fizice; vocea am exersat-o mult grație tatălui meu.
R: Cum a fost să jucați alături de fiicele dvs.?
VR: Cu Natasha am jucat în adaptarea după „Pescărușul.” A fost minunat să o văd lucrând și să fim colege pe platoul de filmare. Iar în 2007 am jucat din nou împreună în regia lui Lajos Koltai – un regizor pe care amândouă îl admiram – în filmul „Evening/ Seara” unde eu jucam rolul mamei, iar ea al fiicei. Desigur, este imposibil să apreciezi dacă faptul că eram mamă și fiică în realitate a adus un plus interpretării; doar regizorul și producătorul pot spune asta. În familie am mai jucat cu Lynn (sora ei) în „Trei surori” și cu Jemma, nepoata noastră, fiica fratelui meu. Ne-a făcut plăcere să lucrăm împreună.
R: Pentru că fratele și sora dvs. au fost tot actori, vă întreb dacă a existat vreodată o competiție între dvs. și ei?
VR: O, nu, nu! Cred că multă lume crede că actorii sunt într-o permanentă competiție. Eu cred că noi suntem cel mai puțin competitivi, dacă prin asta se înțelege că ești împotriva celuilalt, fie că ești rudă cu el sau nu. Desigur, e în natura profesiei noastre să dăm castinguri unde participă sute de persoane dintre care unii nici nu apucă să deschidă gura (râde). Să vă dau un exemplu: eu și Lynn am dat probă pentru rolul din „Cabaret” la Londra. Eu n-am trecut de preselecție, Lynn a trecut, dar Judy Dench a obținut rolul și a fost fantastică. Nu m-ar fi deranjat să obțină Lynn rolul, sau eu, și nici că l-a obținut Judy. Este o actriță minunată.
R: Pentru dvs. arta și politica s-au întrepătruns mereu.
VR: Da, pentru că eu și fratele meu am trăit războiul (al doilea mondial n.n.), am fost evacuați și am locuit la o rudă de la țară, dar am văzut bombardamentele cu ochii noștri. Ascultam la radio buletinul meteo și știrile, așa că știam ce se întâmpla în lume. Un unchi al nostru a fost ucis în Oceanul Pacific. Aveam patru ani, fratele meu doi ani, iar un alt copil evacuat și el avea șase ani. Împreună făceam „spectacole” pentru un public de 10-12 persoane pe care îi taxam cu câte o jumătate de penny. Moneda avea gravată pe revers un vapor. Banii câștigați îi dădeam marinarilor care încercau să blocheze submarinele germane pentru a aduce hrană în Marea Britanie. Politica e implicată și pe timp de război și pe timp de pace. M-am implicat timp de un an în acțiunile UNICEF și am fost în Sarajevo, Belgrad, Croația, taberele de refugiați din Macedonia. Acolo am întâlnit colegi actori, cântăreți, dansatori și împreună am încercat să oferim reprezentații în spații improvizate, practic niște pivnițe, copiilor refugiați de război.
R: V-ați implicat și într-un partid politic. Există o distincție între activitatea din partid și acțiunile umanitare de care ați vorbit?
VR: Desigur că există. În cazul meu implicarea în acel partid (Partidul Revoluționar Muncitoresc) pentru care am făcut campanie în anii ’60 a însemnat mult studiu al istoriei și al filosofiei.
R: Au existat și consecințe ale implicării dvs. în politică, în plan artistic. Producătorii americani n-au mai vrut să vă angajeze.
VR: Nu, cei britanici n-au mai vrut! (râde). Toți colegii mei artiști din Statele Unite, fie ei muzicieni sau actori, am fost întotdeauna împotriva listelor negre, de orice fel. Am aflat că atunci când ți se încalcă un principiu, cei responsabili de asta mereu răspund, fără excepție.
Sursă foto: tumblr.com
