„Unul sau doi, noi doi suntem aceeaşi fiinţă.” – Eugenio Montale

„Unul sau doi, noi doi suntem aceeaşi fiinţă.” 

Eugenio Montale (12 octombrie 1896 – 12 septembrie 1981) lasă posterității un premiu Nobel, decernat în 1975 și însoțit de următoarea motivație a juriului: „pentru poezia lui distinctă, de o mare sensibilitate artistică în interpretarea valorilor umane sub semnul unei concepții de viață dincolo de iluzii”. Sintetizată în cinci volume de versuri și două de eseuri eterogene din punct de vedere tematic, opera celui care se recunoștea scriind «mereu ca biet diavol și nu ca om de litere profesionist» acoperă nu mai puțin de 65 de ani din istoria zbuciumată a unui Occident în plină reconfigurare de sine, datorită evenimentelor care îi afectează nu numai geografia, ci și viziunea asupra vieții și a morții.

Între Genova, Florența și Milano, drumurile lui Montale sunt experiențe cognitive și estetice care fundamentează un mod aparte de a fi  în mijlocul lucrurilor, chiar dacă puterea noastră de a pătrunde lucrurile până în profunzimea lor originară ne este refuzată de propria noastră condiție umană:  „ gândim tot cu creierul nostru omenesc, chiar şi când pătrundem  în neomenesc”, spune poetul.

Un fior panteistic străbate întreaga simțire lirică precum un fir al Ariadnei, dar el nu poate împiedica amarul sentiment al trecerii ireversibile a timpului care nivelează asperitățile existenței… îl alină însă, cu încrederea în condiția divină a lui homo faber, acel individ înzestrat cu puterea de a converti lucrurile perisabile în simboluri ale eternității. Spiritul montalian se ridică deasupra lucrurilor, după ce le-a filtrat printr-o sensibilitate specifică oamenilor superiori pentru care viața este un șir de evenimente care se așază la temelia existenței ca acumulări spirituale, și le transmite umanității sublimate în formele purificate ale liricii moderne, ca o modalitate de inițiere sui generis.

De-aș putea

De-aş putea cel puţin să constrâng 
în acest ritm greoi al meu
ceva din sclipirile tale;
de mi-ar fi fost dat să pun în armonie
cu vocile tale bâlbâitul vorbei mele: 
eu care visam să-ţi răpesc
cuvintele sărate,
în care natura şi arta se-mpreuna
să-mi strig mai bine melancolia
de copil îmbătrânit ce nu trebuie să cugete
N-am în schimb decât literele grosolane
ale dicţionarelor, şi obscura
voce dictată de dragoste răguşeşte,
se face tânguitoare literatură.
N-am decât aceste cuvinte, care asemenea unor femei uşoare
Se dăruiesc oricui le cere;
N-am decât aceste fraze obosite
pe care vor putea să mi le fure mâine
studenţii canalii în versuri adevărate.
bubuitul tău creşte şi se dilată
albastră noua umbră. 
Mă părăsesc ca încercare gândurile.
Simţuri nu mai am; nici sens. N-am margini.

 

LA BUFERA E ALTRO

Mic testament

Ceea ce noaptea mi se năluceşte

În calota cugetului meu,

Urmă sidefie de melc

Sau corindon de sticlă strivită,

Nu e lumină de biserică sau atelier

Pe care s-o vegheze

Un cleric roşu sau negru.

Doar acest curcubeu pot

Să-ţi las mărturie

Despre-o credinţă la care-am ţinut cu tărie,

Despre-o speranţă care-a ars mai domol

Decât o buturugă-n vatră.

Păstrează-i pudra după oglinjoară

Atunci când tot ce e lumină se va stinge,

Hora drăcească se va înteţi

Şi-un Lùcifer posomorât va coborî pe-o proră

A Tamisei, Hudsonului, Senei

Scuturându-şi aripile de bitum, pe jumătate

Rupte de-osteneală, să-ţi spună: e ceasul.

Nu e o moştenire, o amuletă

Care să poată îndura asediul musonului

Pe firul de păianjen al memoriei,

Dar o istorie nu dăinuie decât în cenuşă

Şi supravieţuirea n-o afli decât prin săvârşire.

Semnul era temeinic: cine l-a distins

Nu poate să dea greş de vrea să te găsească.

Oricine-şi recunoaşte pe ai lui: mândria

Nu era izolare, umilinţa nu era laşă,

Văpaia cea plăpândă, camuflată

din cuget nu era o scăpărare de chibrit…

(Traducere: Geo Vasile)

Sursă foto: https://www.corriere.it/