Vara s-a-nmuiat. Dimineața, soarele a devenit o unduire blândă de lumină, iar răcoarea nopții durează până după orele 9. Câte-o frunză roșiatică se lasă-ntrevăzută în coama de iederă care-mi acoperă gardul. În doar două săptămâni, ziua a scăzut cu peste o jumătate de oră. Doar așa știu că timpul trece. Altfel, ceasul nu-mi spune nimic. Spectacolul toamnei este aproape, cu ultimele exaltări emoționale pricinuite de lumină, miresme, culori, înainte de defrișarea?, înghețul? sufleteasc pe care le aduce iarna. Curând voi auzi și pescărușii, care încă plutesc silențioși în înalturi, de parcă un demon le-a înghițit limbile.
Am văzut, în sfârșit, Cinema Paradiso (Nuovo Cinema Paradiso) a lui Tornatore (1988). Dimineața la 6 și ceva, când semiîntunericul răcoros se stingea cu încetul, am deschis toate ferestrele. Încă miroase a var și a vopsea, dacă aș adăuga și un strop de miros de petrosin, asta ar fi rețeta perfectă a sentimentului meu de curățenie ambientală. Plus nelipsitul clor, de ce să mint? Dar nu, mirosea a var și a urme palide de vopsea, a cafea și a tihnă, ultimele clipe de tihnă înaintea începutul tumultuos de an psihanalitic.
Așa, la cald, prea la cald, este greu de vorbit despre minunăția asta de film, care a beneficiat de jocul extraordinar al lui Philippe Noiret (Alfredo), care nu are nevoie de nicio prezentare, și Salvatore Cascio (Salvatore zis Toto), un copiluș pe care orice mamă și l-ar dori: nu doar teribil, teribil, TERIBIL de frumos (și autentic 100% în rol), ci și teribil, teribil, teribil de isteț, un soi de drac împielițat pe care nu poți să nu-l adori. Să mai spun două cuvinte despre coloana sonoră: Ennio Morricone (&son, ca să fiu corectă cu istoria).
Toto, ajuns la peste 50 de ani, ăși rememorează trecutul, când află că prietenul lui de-o viață, Alfredo, a murit. Suntem în Sicilia, într-un orășel fictiv (omagiu adus de regizor locului său de naștere, Bagheria), în anii imediat de după Cel de-al Doilea Război Mondial. Un orășel unde fetele își spală părul în fântâna arteziană din centrul piațetei străjuită de biserică, ciematograf și încă ceva clădiri dărăpănate, vitele și oile se adapă din aceeași fântână, totul în jur este năruit, plin de praf și de sărăcia de după război. Viața oamenilor se reduce la vizionarea filmelor proiectate la Cinema Paradiso, pe care mai întâi le vede cenzorul local, preotul. Toate scenele cu săruturi sunt tăiate, pentru păstrarea purității oamenilor. Scene de un umor nebun, majoritatea dintre ele legate de preot și de menirea lui pe pământ.
Alfredo (undeva la 50 de ani) este cel care proiectează filmele, asta este meseria lui. Și pentru că toată viața proiectează filme, știe o mulțime de replici, pe care i le spune prietenului său Toto, puștiul de vreo 7 – 8 ani. Se naște o relație de tipul tată – fiu, cu atât mai mult cu cât puștiul deduce că mama lui își așteaptă degeaba soțul, care sigur trebuie să fi murit în război, ceea ce se dovedește a fi adevărat. Puștiul devine fascinat de filme iar Alfredo îi dă voie să ia toate bucățelele de peliculă tăiate la cenzură, pe care le păstrează într-o cutie de tablă, alături de câteva fotografii cu mama și cu tata pe care nu și-l amintește. Comoara lui. Când Alfredo se prezintă, alături de Toto și de colegii lui, la examenul de încheiere a școlii elementare, Toto reușește să-i smulgă lui Alfredo promisiunea că îl va învăța săproiecteze filme, în schimbul rezultatului corect la o problemă de matematică pe care Alfredo nu știe s-o rezolve. Iarăși, scene de un haz total cum, dealtfel, apar de-a lungul întregului film.
Ce face Tornatore în acest film, considerat de critică o capodoperă? Păi, înainte de toate, vorbește despre cinema și despre cum ar arăta lumea fără cinema. Vorbește despre perisabilitate (a anilor, a vieții înseși), despre prietenie și, implicit, despre iubire, despre – în cele din urmă – ceea ce contează cu adevărat pe lumea asta: să visăm. Iar visul cel mai autentic (căci viața însăși este vis) este filmul. Cinema-ul (la o adică literatura, arta în general) sunt cele ce fac viața posibilă. Văzând filme, trăiești viețile altora în cel mai autentic mod cu putință, dar asta nu aduce atingere vieții tale, altfel decât în termeni de trăire a emoțiilor.
Anii au trecut, Alfredo a murit, Alfredo care l-a făcut pe Toto, devenit adolescent, să plece din oraș și să jure că nu se va întoarce niciodată în amărâtul de orășel sicilian, nici măcar la moartea lui, a bunului prieten, ca să nu aibă o viață ca a lui, o viață de proiecționist de filme, asta după ce Toto-copilușul devine proiecționist în locul lui Alfredo, care orbește în incendiul în urma căruia Cinema Paradiso arde de tot. (Nuovo Cinema Paradiso va fi reconstruit de Ciccio, un amărât al locului, devenit personaj de vază, trecut rapid la costum și cravată, după ce câștigă la loto.) Sigur că, de când Toto-copilușul se ocupă de proiecții, scenele cu săruturi nu mai sunt cenzurate, lucru care aruncă oamenii în delir și pe preot în disperare.
Tot ce e vechi mă scoate din minți. Că-s casele de la mine din oraș sau de-aiurea, că-s filme a căror acțiune se petrece în trecut (nu, nu la antichitate mă refer, ci la trecutul sec. XIX – început de sec XX), că-s obiecte, totul îmi suscită curiozitatea, interesul și dorințele. Vreau, imediat, să fi fost acolo, să fi trăit în acele case, să fi folosit acele obiecte. E ca un fel de boală, pentru că se lasă cu o tânjire ca după ceva ce, odată, cândva, am avut. Am deținut. A fost al meu. Da, știu, sunt greșită. Nu vreau în sec XXI, nu e pentru mine. nici eu nu sunt pentru el. dar asta ar putea fi o altă poveste. Așa că m-am simțit tare bine în filmul ăsta duios și înduioșător, în care viața este film și filmul este viață. Am râs cu poftă, am și lăcrimat pe alocuri. Genul de film care produce trăirea simultană a multor emoții divregente, pe care le aduce, nu știu cum naiba, laolaltă, într-o trăire care dă valoare vieții. Cel puțin vieții mele. Căci toți suntem ahtiați după emoții, fie că o recunoaștem, fie că nu. Pentru că doar emoția ne amintește că suntem vii.
Un film care trebuie văzut nu pentru că a luat un Oscar, un Glob de Aur și 3 BAFTA, ci pentru este un film curat, nesimandicos, care atinge resorturile adânci ale sufletului nostru, amintindu-ne cât de cumplit de trecători suntem, și tocmai din pricina asta viața e bine să fie plină de emoții. Se poate trăi fără filme? Răspunsul de la Radio Erevan ar suna cam așa: sigur că se poate, dar nu-i păcat?
Citiți și Despre lucrurile care nu se văd…
