Un concert imens, cât o declarație de dragoste

Un concert imens, cât o declarație de dragoste

Muzica lui e un tăvălug de emoție. A luat viața și pasiunile ce-o pârjolesc, le-a învelit în dramatismul unui destin inexorabil și le-a dat drumul de sus, pe un roller coaster, într-o confesiune muzicală tulburătoare. Și-a pus sufletul în palmele de abur ale muzicii. Iar ele s-au strâns, precum o vrajă, în jurul lui.

Piotr Ilici Ceaikovski (n. 7 mai 1840 – d. 28 octombrie 1893)

„Nu am găsit nimic – nici religie, nici filozofie, care să-mi ușureze sufletul tulburat. Aș înnebuni dacă nu ar fi muzica. Ea este cel mai frumos dar divin făcut omenirii. Limpezește, împacă și consolează.”

Generos şi de o hipersensibilitate cu totul ieşită din comun, Ceaikovski și-a spus of-ul într-o operă cu valoare de simbol simfonic universal. A făcut pianul să plângă dispăruții, baletul – cel mai delicat lac pentru lebede, iar simfonia – Patetică amantă.

Cu toate că genialul rus nu cânta la vioară, vioara, în schimb, cânta în el. Nimic n-a vibrat în inima mea precum concertul său de vioară, singurul pe care l-a compus.

Este unul din cele mai pasionale scrise vreodată, e imens, cam cât o declarație de dragoste care doare de atâta frumusețe.

Marea evadare

În lumea muzicii se face publicitate deschisă compozițiilor care celebrează dragostea romantică, cu tot ce o însoțește în suferință sau extaz, de mai puțină se bucură, însă, cele – la fel de numeroase, care exultă prin suspendarea unui parteneriat, destrămarea unei relații sau decretul unui divorț definitiv.

Ceaikovski și Antonina

După separarea de soția sa Antonina Miliukova, Piotr Ilici Ceaikovski s-a refugiat pe malul lacului Geneva, în localitatea elevețiană Clarens. Această mică oază de liniște și frumusețe nu numai că i-a permis să se recupereze mental după o încercare de sinucidere, dar i-a aprins imaginația, i-a stârnit creativitatea.

Lacul Geneva, lângă Clarens

Ceaikovski și-a scris Concertul pentru vioară în martie 1878, în timp ce munții uluitori din Clarens îl asistau muți, cu o disimulată nepăsare. Lucrarea a fost impulsionată de vizita și reîntâlnirea cu fostul său student de la Conservatorul din Moscova, violonistul Yosif Kotek.

Kotek i-a oferit lui Ceaikovski sprijin emoțional decisiv în timpul și după căsătoria dezastruoasă a acestuia, în acea vară.

Kotek și Ceaikovski, 1877

Progresul a fost rapid: compozitorul scria un pasaj și Kotek îl încerca , oferindu-i un feedback valoros cu privire la tehnica viorii. Capodopera finalizată în doar o lună va deveni unul dintre cele mai iubite concerte pentru vioară din istorie.

„Cât de drăgăstos se ocupă de concertul meu! Nu încape îndoială că nu aș fi putut realiza nimic fără el. Îl interpretează minunat.„

îi scria fratelui său, Anatoli.

Dedicație

Ceaikovski a vrut să dedice concertul lui Kotek, dar a fost constrâns de faptul că acest lucru va cauza bârfe cu privire la natura reală a relației dintre cei doi.

În schimb, l-a dedicat celebrului violonist maghiar Leopold Auer, pentru care scrisese deja Sérénade mélancolique. Din păcate, Auer a respins piesa ca fiind „imposibil de cântat”. Rănit de decizia lui Ceaikovski de a dedica lucrarea altuia, Kotek însuși a refuzat să-l interpreteze, iar din 1881, prietenia lor nu și-a mai revenit niciodată.

Premiera a avut loc, în cele din urmă, pe 4 decembrie 1881 în Viena, când violonistul Adolph Brodsky a arătat nu doar că ineditul concert poate fi interpretat, ci că este o culme a creativității, de pe coama căreia lumea își vede zbuciumul ca pe ceva minunat. Ceaikovski i-a dedicat concertul lui Brodski. Capodopera a primit aplauze entuziaste, criticii, însă, au fost atunci duri.

Gura criticii

În timp ce muzica sa era populară în rândul publicului, opiniile critice au fost destul de amestecate. Colegii ruși au considerat că nu le reprezintă suficient valorile muzicale native și că este „prea occidentală”, iar criticii occidentali i-au etichetat-o ca prea telurică, „lipsită de o gândire elevată”. Unul din ei scria chiar: „Perorația furioasă nu seamănă decât cu o hoardă de demoni care se luptă într-un torent de coniac, muzica umflându-se tot mai turmentată.”

Ce ironie! Valorosul compozitor a avut parte, pe lângă binemeritata faimă, de mușcături critice care-i lăsau urme de neșters.

În cea mai mare parte a vieții sale, Ceaikovski s-a considerat un proscris social, iar ultimii săi ani au fost în permanență afectați de anxietate și depresie. Cu toate acestea, moartea sa la doar 53 de ani, la apogeul succesului și puterilor sale artistice, a constituit un șoc profund.

În timp ce modul și cauza morții sunt, încă, un cartof fierbinte, reputația lui Ceaikovski în rândul publicului de concert și operă este sigură, muzica fiindu-i cel mai frumos limbaj cu care sentimentele își pot exprima intensitatea.

Fragment dintr-o scrisoare către mecena sa, Nadejda von Meck

Înclinația tumultuoasă a lui Ceaikovski pentru adevărul și sinceritatea expresiei, neîntemnițate în tipare sau forme, i-a provocat multă trudă și incertitudine.

„Ceea ce a fost scris cu patimă trebuie acum examinat cu un ochi critic, corectat, amplificat şi, ceea ce este cel mai important, condensat pentru a se potrivi cu tiparele cerute de formă. Uneori trebuie să fiu nemilos, să distrug lucruri care au fost scrise cu dragoste şi inspiraţie. Deşi nu pot să mă plâng de puterea imaginaţiei, n-am avut îndemânarea necesară în mânuirea formelor. Numai o muncă perseverentă mi-a permis în cele din urmă să realizez o formă care, într-o oarecare măsură, corespunde cu conţinutul. În trecut am fost neglijent. Nu mi-am dat seama de marea importanţă pe care o are această examinare critică a schiţei preliminare. Din anumite motive, episoadele succesive erau însăilate unul de altul şi cusăturile se vedeau întotdeauna. A fost un defect serios şi abia după câţiva ani buni am reuşit să-l corectez. Dar compoziţiile mele nu vor fi niciodată exemple bune de formă, pentru că nu pot decât să corectez ceea ce este greşit în natura mea muzicală – mi-e imposibil s-o schimb din temelii.”

foto tumblr.com

Citește și L-aș asculta de sute de ori