În ţara lui Nicăieri, în vremea lui Nicicând, la marginea unei mări de lângă Pădurea Nevăzută, îşi ducea zilele un pescar bătrân şi mohorât, rămas de curând văduv. Dar nu pierderea soţiei îi întunecase în ultima vreme sufletul, ci faptul că mult-aşteptatul Peştişor de Aur – după care tânjise, sperase, suspinase fără încetare atâta amar de vreme (îi rămăsese credincios pentru mai mult de 78 de ani, trei luni, câteva zile bune şi minute nenumărate) – se încăpăţâna să rămână ascuns în nisipurile aurii ale mării. Ştia foarte bine că şirul celor trei încercări vitejeşti la care avea dreptul, cele trei zile şi trei nopţi în care s-ar fi putut petrece aventura vieţii lui, aşa cum citise şi auzise că se întâmplă în orice basm cu succes la public, trecuseră demult.
Şi totodată îşi dădea perfect de bine seama că nu era genul de erou de basm care să reuşească din prima şi să aibă şansa de a-şi vedea măcar pentru o secundă visul cu ochii. Nu-şi amintea să fi avut parte de probe sau obstacole ce i-ar fi pus în valoare calităţile, dacă ar fi avut vreuna. Nici măcar vreun Prâslea nu fusese, că era singur la părinţi şi n-avea fraţi faţă de care să se dovedească mai bun sau mai curajos. Era un om care se considera, în primul rând, modest. Crescuse şi îmbătrânise firesc, nu-şi aducea aminte de nicio peripeţie care să-i fi marcat în vreun fel viaţa. De când se ştia, muncise din zori şi până în seară, pescuise, îşi întreţinuse familia, aşa cum face orice bărbat de casă, nici măcar nu avusese copii, pentru că i se părea că l-ar fi costat prea mult timp şi prea multă viaţă. Învăţase de unul singur să se descurce pe cont propriu şi să nu ceară nimănui nimic, nici măcar un capăt de aţă. Oricum ar fi fost destul de greu, trăind în pustietatea asta.
Nici în basme nu mai credea, pentru că se amăgise de prea multe ori aşteptând vreo minune. Totuşi îl chinuia în fiecare clipă şi în fiecare celulă a corpului său dorinţa de a prinde Peştişorul, măcar din curiozitatea de a vedea cu proprii ochi un personaj de poveste despre care orice copil de pe planeta asta a auzit. Avea el dorinţa aceasta de care nu putea să scape, îi intrase pe sub piele şi probabil, de asta se şi făcuse pescar. Era singura poveste pe care i-o spunea mama şi, ca să nu se plictisească, repetând-o la culcare în fi-e-ca-re seară a copilăriei lui, o îmbunătăţea cu fel de fel de amănunte care o făceau mai interesantă, sau cel puţin suportabilă, terminând de fiecare dată cu morala vezi, ideea e să-ţi faci un scop în viaţă, pentru că asta te ţine fericit şi sănătos.
Crescuse cu îndemnul ăsta şi ajunsese să îşi jure că n-o să-şi dea pace până când nu-l va avea în plasă. Îl vedea cu ochii minţii şi îi cunoştea fiecare solz, deşi nu încercase niciodată să-şi imagineze ce fel de peşte era: biban, caras auriu, calcan, stavrid sau poate mreană, albitură sau poate chiar de dimensiuni mai mari, deşi, după nume, era exclus să fie vreun cetaceu sau Balena albastră. Un lucru era sigur: era dator să aibă un ţel în viaţă, aşa că îi devenise cel mai la îndemână să stea şi să aştepte să tragă la năvod Măria Sa, Peştişorul de Aur, care să-i vorbească şi să-l întrebe ce dorinţe ar vrea să-i îndeplinească. Ar fi renunţat şi la cele trei dorinţe, numai de dragul de a-l vedea şi de a şti că există cu adevărat.
Mare lucru nu mai avea de făcut după atâta timp, în afară de a-şi imagina fel de fel de trăsături, de peşti mai mici sau mai mari, de multe ori chiar nu-şi mai dădea seama dacă smucitura undiţei era aievea sau nu, de a face noduri care de care mai meşteşugite – devenise maestru, putea chiar să creeze un brand care să-i poarte numele (era ceva mai-mai imposibil de reprodus, cu ochiuri răsucite şi întărite de lanţ dublu), sau să stea cu ochii în patru pe nemărginirea apei şi…să spere. Dintre toate, asta din urmă îi dădea cele mai mari bătăi de cap. Avea zile şi zile. Astăzi sigur mă fac cu el în nadă ! … sau, de cele mai multe ori… Ce-o fi o fi, speranţa moare ultima. Nu poţi avea tot ce vrei aşa, imediat! Trebuie să aştepţi, oho, ce te grăbeşti?N-ai auzit că uneori durează o viaţă întreagă, aminteşte-ţi de Santiago!
Serile erau mai grele, că îi lipsea marea şi îl năpădeau gândurileL. Uneori chiar ajungea să-şi dorească să se fi născut în altă eră şi pe un alt ţărm, mai generos, lângă o altă pădure, pe care o putea vedea oricine. Poate aşa ar fi avut mai mult noroc şi n-ar mai fi trebuit să viseze în fiecare zi. E obositor şi să visezi întruna, să nu vezi decât peşti aurii în faţa ochilor şi o mare pliiiiiiiină de tot felul de peştani care mai de care mai indiferenţi. Parcă vor să-mi facă în ciudă, ei la plimbare şi eu în ţarcul meu de vise!
Astăzi însă, ca niciodată, se simţea mai întărit şi mai optimist decât în ultima vreme. Poate era din cauza primăverii, sau poate dormise mai bine, de data asta fără vise. Îşi pregăti nadele, trusa cu undiţele de adânc plumbuite de cu seară, momelile şi plasele, îşi luă preventiv cea de-a treia porţie de poţiune magică- adică siropul de cătină cu care mama i-a acrit în fiecare zi gura din fragedă copilărie, şi pe care se obişnuise după aceea să-l bea fără să se mai gândească , pentru că îi dădea putere, spuse (de trei ori, bineînţeles) Tatăl nostru carele eşti în ceruri… şi se uită a treia oară pe întinderea mării. Nimic. Nicio umbră de val, nicio spuză de apă. Tăcere şi nemişcare mai mult decât ciudată. E, lasă că vine ea şi clipa în care te-oi simţi cum te zbaţi în plasă, nu mă dovedeşti tu pe mine. Azi te mănânc cu solzi cu tot! Până aici ţi-a fost! Gata cu prosteala, gata cu de-a v-aţi ascunselea, cu lasă-mă să te las… I-am jurat Evelynei c-o să te prind, ca să îi pot dovedi că măcar o dată în viaţă c-am putut duce un lucru la bun sfârşit! Şi să nu te miri dacă o să devii un trofeu pe mormântul ei, pentru că asta înseamnă că mi-am împlinit toate visele, pe pământ şi în cer!
Drumul spre ţărm îl duse fără grabă de data asta, ca şi când la capătul lui l-ar fi aşteptat ceva sau cineva, oricum şi oricât. Nu se mai opri să se odihnească sau să bea măcar o înghiţitură de apă. Nici încărcătura nu-i mai îndoi spatele ca de obicei. Se făcuse uşor, ca un fulg prins în bătaia vântului. Nu vedea decât marea, chiar dacă mai avea de străbătut câţiva metri din păduricea de la marginea apei. Mergea ţintit, ca vrăjit, lăsând în urmă cărările umbroase şi urmărea lumina răsfrântă de cenuşiul nisipului care îl apropia tot mai mult de locul lui de pescuit. Nu era nici cald, nici rece, iar briza de-abia se simţea.
La marginea mării, trase aer în piept şi simţi din plin chemarea. Îşi întinse pe jos undiţele şi căută, pentru cea mai rezistentă dintre ele, cârligul de argint cu trei vârfuri , lansă cu mişcări domoale plasa- deşi era aproape sigur că nu va avea nevoie de ea astăzi – făcu dibaci şi fără să se grăbească montura cu lanţ dublu şi momi locul cu câteva năluci. Făcu de trei ori semnul crucii cu faţa spre răsărit şi aruncă undiţa bine plumbuită în adânc, la mare depărtare. Marea înghiţi momeala cu un zgomot sec şi se sterse cu un val răzleţ…
Ce linişte! Cred c-o să-l şi aud cum trage, cu condiţia să nu m-apuce vreun somn… De-acum încolo, trebuie doar să-l aştept, nimic deosebit faţă de ceea ce am făcut în ultima viaţă, şi să mă bucur când l-oi scoate în lumina soarelui.Cum o străluci… Numai să mă pot uita la el, asta va fi o maare încercare! Să mă uit în ochii lui şi să-i spun vezi, degeaba te-ai tot fandosit atâta, dacă ţi-a fost scris să fii al meu, al meu eşti!
Dintr-o dată îl fulgeră un gând şi se lovi cu palma peste frunte, atât de sonor încât i se păru că aude ecoul creierilor zdruncinaţi. Ce-o să fac cu tine? Doamne, la asta nu m-am gândit. Dacă citim basmul până la capăt, aflăm că poţi îndeplini orice dorinţă şi că eroul poate alege de trei ori, apoi te eliberează ca să poţi deveni obsesia şi norocul altcuiva. Eu ce să-ţi cer, când tu eşti cea mai mare dorinţă a mea? Pfuuuuuuuu…Iată-mă în mijlocul celei mai mari provocări, ca într-o pădure cu cărările încurcate.Ca bietul Harap-Alb. E??Ce te faci?Dar poate că ar fi mai simplu, în condiţiile astea, să te las să-mi dai ce vrei tu mai bine, fără să-mi mai pun eu vreo dorinţă, că asta chiar că mă depăşeşte! Nu pot să şi visez şi în acelaşi timp să mă gândesc la ce mi-aş mai putea dori în afară de tine! Şi pe lângă asta, mă simt şi un pic obosit şi fără chef!
Marea sclipi scurt, ca o lamă de cuţit în bătaia soarelui. Briza neliniştea apele şi îi transmitea fiori pe care nu-i mai simţise niciodată. Parcă începuse să-l doară puţin capul şi se simţea ameţit. Am stat cam mult în soare, atâta-mi trebuie să mă ia vreun leşin, să pierd marele moment al întâlnirii! Şi marea asta cu atâtea valuri parcă îmi dă o senzaţie de rău, ca într-o barcă naufragiată pe timp de furtună. Am şi transpirat, dacă începe vântul mai tare iar n-o să mă mai pot mişca de spate. Uf, bătrâneţea asta, nici nu te lasă până la capăt, să-ţi atingi toate scopurile…Ar trebui să văd dacă s-a prins ceva, dacă tot vorbim de scopuri. Poate a tras şi n-am apucat să simt eu, prins cu atâtea gânduri…
Se ridică în picioare şi porni tulburat spre undiţele rezemate în proptelile bine înfipte în nisip. Apucă undiţa din mijloc, cea mai rezistentă, cu cârligul de argint cu trei vârfuri şi se pregăti s-o scoată din apă. Trăsătura îl năuci pentru câteva secunde, cu atât mai mult cu cât nu se aştepta la ea chiar în clipa asta. Mâinile i se încleştară pe lemn şi trase cu toată puterea. Peştele fulgeră scurt prin aer, în timp ce bătrânul apucă să mai audă, ca prin vis, vocea mamei: vezi , ideea e să-ţi faci un scop în viaţă, pentru că asta te ţine fericit şi sănătos.
Citiți și Scrisoare de dragoste…
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.