Continuare de AICI.
A treia zi – Plecarea
„Preaiubitul meu este al meu, şi eu sunt a lui;
el îşi paşte turma între crini.
Până la răcoarea zilei şi până la lungirea umbrelor,
întoarce-te!…
Iubitule, sari ca o căprioară sau ca puiul de cerb
peste munţii ce ne despart.”
(Cântarea Cântărilor)
Am visat că orașul era pustiit, peste tot zburau frunze arse de ultimul soare, și, la ora când noaptea încă nu era hotărâtă dacă să rămână pentru totdeauna sau să devină lumină, liniștea s-a spart cu un țipăt – mai mult ca o rupere dintr-un piept înecat. S-a auzit peste tot și oamenii din oraș au vorbit, mult timp, despre zgomotul ciudat din ultima noastră noapte.
M-am trezit devreme, știam că trebuie să plec, dar nu știam când. Urma să las totul, să plec, să uit și să trăiesc… Daaa, „munți de aur vezi în vis, dar visul de minte…”
O să plec la o mie sau la un milion de km distanță, e totuna! O să fie mereu cu mine!
Da, adevărul (pe care nu voiam să-l accept) era că urma să plec. Mă întorceam la Sibiu chiar a doua zi. Era ultima zi. Ultimele zâmbete, ultima privire în noaptea din părul ei. Ultima îmbrățișare. Ultimul sărut.
Ne-am întâlnit seara pe podul de fier de peste Mureș. Stăteam îmbrățișați, ea cu capul în pieptul meu. Nu mai aveam nevoie de cuvinte. A început să bată un vânt rece care-i ridica părul peste fața mea. Îi simțeam parfumul și brațele împietrite în jurul meu.
A început să plângă și mi-a șoptit cuvinte, gânduri, vise – nemurirea îndrăgostiților.
I-am întors șoaptele și i-am promis că mă voi întoarce. Și-a ridicat fața frumoasă și m-a privit, îi văd și acum ochii ca o lacrimă uriașă! Mi-am promis să nu uit niciodată ultima îmbrățișare din noaptea plecării! Probabil că a fost mai multă durere decât speranță: am uitat-o!
Același drum înapoi. Aceeași rătăcire în orașul indigo, care se sfărâma sub pașii mei, în noapte, ca o bucată de halva.
Aveam tren dimineața devreme și mi-am propus să stau în fața gării, sub fereastra ei: s-o fac, cumva, să simtă că sunt acolo, că am învins deja spațiul, că timpul o să fie floare la ureche pentru noi doi, pentru iubirea noastră.
Nimeni nu putea trece de cordonul de securitate, trenurile aveau întârzieri de câteva ore.
În fața gării, acolo unde voiam să stau și să-i privesc fereastra, s-o ghicesc de după perdea, erau parcate două SUV-uri. Dacă toate pisicile noaptea sunt negre, așa e și cu mașinile.
Cum nu mă pricepeam atât de bine, mai târziu am realizat că erau două Escalade și, tot mai târziu, am aflat că cei din serviciile americane își aduc mașinile peste tot, așa cum celebritățile își cară cu ei bucătarul preferat.
Ce naiba caută americanii aici? Din grupul de persoane care discutau între mașini (costume și haine militare de-ale noastre) s-a desprins o femeie. Și în noaptea nopților aș fi văzut că era brunetă, dar în lumina galbenă și murdară, albastrul ireal al ochilor nu se vedea – aveam să-l văd peste ani. Mă „privea” – simțeam că face asta în noapte -, mă adulmeca ca un animal de pradă, mă căuta din priviri cum caută moartea soldații pe front…
Din cauza situației excepționale, au fost puse la dispoziția călătorilor niște autobuze spre principalele destinații.
M-am urcat în rata murdară, printre oameni obosiți și speriați.
Am ajuns la Brașov sedat de oboseală, după multe ore. Alta pauză lungă și, în sfârșit, trenul spre Sibiu. Și aici circulația feroviară era dată peste cap din cauza evenimentului din orășelul de halva și caramel. Priveam pe geam, ațipeam, visam: visele erau scurte și dureroase.
Am șters geamul aburit: eram în Făgăraș.
Singur în compartiment – noapte, frig… Atunci te-am văzut. Mă priveai, verdele tău înnebunitor mi se scurgea în inimă și scriai ceva într-un caiet, pe foi, pe peron, pe pereții gării și, la un moment dat, mi-ai scris pe geam: Da, o să fiu soția ta! Te iubesc, Petru!
Da, o să facem o fetiță = minunea noastră (ai pus un „egal” imens, de parcă n-aș fi crezut în minuni)! Te iubesc, Petru!
Eram atât de tulburat încât, mult timp, am crezut că a fost un vis.
Trenul a plecat și eu te-am lăsat pe peron. Aș fi coborât, dar știam și simțeam că timpul nostru urma să vină! Că va veni… A venit!
Am ajuns acasă și am încercat să dorm.
Îndrăgostiții au în ei un fluviu secret. Pe el, noapte de noapte, își trimit corăbii încărcate cu perle, aur și argint, cu cea mai scumpă mătase și fildeș de lună nouă, cu vise despre nemurire și iubire eternă, cu sânge, cu durere, cu speranță…
În inima mea curgea cel mai mare fluviu, corăbiile mele cu catarge de os erau imense, visul meu și al tău despre iubire și nemurire era scris în stele, pe trupurile noastre, în palma mea – ca o linie a destinului, ca un semn…
