– Marica Beligan: Tudor Muşatescu, un mare scriitor, un strălucit om de teatru, un spirit viu, ales, pătrunzător. Dar dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine cine-i Tudor Muşatescu, nu-i aşa?
– Tudor Muşatescu: Pseudonimul meu.
– Iată un excelent muşatism. N-aţi vrea să-l completaţi?
– Ba da, dar abia am început. Uite ce e: eu cred că fiecare om este geamănul unui anonim. Personal, am trăit mai multe vieţi, unele din ele îmi aparţineau numai mie, altora le-am împrumutat numele. Ce e foarte curios, e că cele cărora le-am dat numele meu sunt cele mai cunoscute.
– Există o vârstă a înţelepciunii. Aţi păşit în această vârstă?
– A înţelepciunii? „Pentru“ înţelepciune.
– Dacă vreţi dv., „pentru“!
– Dacă-i vorba pe aşa, nici nu m-am născut încă.
– Ce înseamnă pentru dv. înţelepciunea: resemnarea, indiferenţa, entuziasmul?
– În nici un caz abandonul.
– Dar entuziasmul?
– Entuziasm şi înţelepciune sunt noţiuni incompatibile. Cât priveşte înţelepciunea, ea nu există în stare pură. Fiecare trebuie să fie propriul său bijutier. Vrăjitorul care scoate dintr-un cărbune mort, stins, o piatră preţioasă, e un înţelept. Şi cei care fac cultura lumii sunt înţelepţi. Din păcate, cei care iau în mână o carte, nu se gândesc la munca meşterului.
– Ce înseamnă pentru dv. anii de bătrâneţe: o povară, un privilegiu ori o posteritate anticipată?
– Pot să mă exprim mai liber?
– Vă rog, vă rog…
– Povară, privilegiu, posteritate? Nu. Pur şi simplu o măgărie.
– Vi se întâmplă vreodată seara, înainte de a adormi, să vă gândiţi la ce a fost? Să retrăiţi trecutul?
– Eu nu retrăiesc trecutul. Mă menajez.
– Şi atunci la ce vă gândiţi înainte de a vă culca?
– Citesc. Şi mă gândesc la ce va fi după noaptea aceea. Cel mult îmi amintesc. Dar refuz din toată fiinţa mea să revin pe unde am mai trecut.
– Dacă ar fi ca miracolul să se împlinească şi să puteţi reîncepe totul din nou, de la capăt, ce drum v-aţi alege?
– Poate răspunsul meu să fie surprinzător. Dar în orice caz e sincer şi nedeliberat. Aş fi vrut să fiu mamă.
– Bine, dar, după informaţiile mele, un tată nu poate fi mamă.
– M-ai întrebat ce aş fi vrut să fiu. Dacă e pe ce sunt, n-aş vrea să fi fost altceva decât ce am devenit.
– Aţi însoţit totdeauna umorul de duioşie. E o chestiune de temperament sau aţi dorit să răspundeţi astfel gustului public?
– E transpunerea orizontală, adică pe foaia albă a manuscrisului, a lumii verticale care sunt. Oricum, eu mă consider un romantic – mă flatez puţin – oricum eu sunt un liric. Şi-apoi mi-e drag publicul. Deci amândouă tendinţele s-au îmbinat.
Am să-ţi dau un exemplu. La prepararea acidului sulfuric, în camera de plumb, există o substanţă care contribuie la realizarea acestui acid. După ce această substanţă şi-a jucat rolul de catalizator, ea poate fi despărţită de acidul sulfuric. Şi în scrierile mele, duioşia care intră în componenţa satirei poate fi ulterior reţinută. Iar eu o păstrez fiindcă fără ea nu pot continua.
– V-a umilit cineva vreodată în viaţă? I-aţi iertat-o?
– Nu! Nu! Pentru că nu suport umilinţa! Am replicat contondent. Nimeni nu bănuia, într-un omuleţ oarecare, forţa şi dorinţa de a răspunde imediat, pe loc. Dar eu aşa eram. Cât priveşte celelalte umilinţe – de alt ordin – am încercat să le plătesc exact pe limba în care au fost rostite. Numai când nu mă ajutau mijloacele a trebuit, vai, să le iert.
– Cine v-a ajutat? Şi cum?
– Talentul. Eu n-am dat telefoane, n-am ciocănit la uşi. Mai sunt o grămadă de oameni în viaţă, care pot s-o confirme.”
Caseta cu mușatisme/bijuterii
Era atât de zgârcit, încât, noaptea, lătra în curte ca să facă economie de câine.
Unii trăiesc gratis, alții degeaba.
Dacă într-o vorbă îndesi mai mult decât încape, devine vorbă goală.
De ce prostul e mărginit, când prostia e nemărginită?
Bănuitorul se trezește înaintea ceasului deșteptător, ca să-l controleze dacă sună exact.
În fiecare zi de primăvară când vin rândunelele, pesimistul fredonează „vezi rândunelele se duc”.
Caloriferul stins e mai rece decât frigiderul în funcțiune.
O idee bine clocită trebuie să facă adepți, nu pui.
Marele cusur al femeilor este că te iubesc, întotdeauna, când ai altceva de făcut.
Nu sunt sensibil la frig. Chiar și gerul mă lasă rece.
E frumos să fii bun, dar trebuie să fii și bun la ceva.
Numai după invidia altora îți dai seama de propria ta valoare.
Femeile nu înșală, ele compară.
Era atât de urât, încât atunci când se strâmba, părea mai puțin urât.
Suntem chit, tinere confrate. Dumneata nu mă cunoști și eu nu te recunosc.
Poți să fii într-o ureche și totuși foarte serios la treabă: dacă ești ac.
Noaptea, viteza gândului circulă în „ani-întuneric”.
Când porcul trece de trei sute de kilograme încetează de a fi porc. Devine „exponat”.
Uneori te uiți fără să vezi și, alteori, vezi fără să te uiți.
Și dacă ai chelit, ce? Parcă pe lumea asta nu sunt și vulturi pleșuvi?
Focul sacru nu se aprinde cu chibrituri.
Dragostea a murit, în clipa când rămâi singur în doi.
Unui măgar, când îi spui asin, este ca și cum în loc de „mă”, i-ai spune „domnule”.
Numai covoarele se nasc ca să fie călcate în picioare.”
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.