1. Trecutul și fericirea.
Îngerii vampir din Dr. Who. Creaturi aparent inofensive, statui asemeni celor care apar pe morminte, acești îngeri sunt de fapt demoni. Dacă îi privești, sunt stană de piatră. Ei capturează victimele atunci când se mișcă, în momentele vitale, nu de contemplație. ÎI iau prizonieri, de obicei pe îndrăgostiți, căci sufletele lor sunt cele mai zglobii și mai pure, și îi țin închisi în câte o cameră de hotel, adormiți. Ei visează acolo, ce-or visa, căzuți în transă profundă, iar temnicerii le fură timpul-vital. Sărmanii-deținuți îmbătrânesc rapid, închiși în trupuri, incapabili să gesticuleze sau să se exprime, iar suflarea lor, tot aleanul și toată visarea sunt ciorbă pentru îngerii cei răi. În locul pasiunii le rămâne doar gustul fantomă al vieții netrăite, melancolia grea a celui care se uită în golul dinte lumi.
Mi-a zis: ”Nu pleca, nu mă lăsa singur”. El m-a învățat să stăpânesc focul. Eu știam cum să preschimb totul în apă vie. Am pastrat amîndoi secretul.
Am murit în ziua în care am descoperit Paradisul. Au venit îngerii din film și i-am primit cu brațele deschise. Nu aveau nimic înspăimântător. Dimpotrivă, ne-au arătat un câmp înflorit, o baltă, ceva stuf, orașul înconjurând locul sfânt cu casele dispuse ca într-o horă. Nu ne-au pus în lanțuri, în vreun hotel sinistru. N-au zis: iată casa voastră. Cerul vostru magic
A trecut un an. Am făcut focul. Fiecare în visul lui, pe câmpul lui care semăna leit cu acela. Am băut doar apă vie. N-am făcut nimic, în rest. Ne-am văzut de viețile fără rost, conștiincios ca niște pioni destoinici. În fiecare seară ne întorceam în vis să fim împreună, și în vis ne spuneam noapte bună.
Au trecut mulți ani, ne-au căzut dinții ni s-au încrețit frunțile. Îngerii ne verifică: ”sunteți bine, ca în prima zi, vă iubiți trăiască”. Mai beau când și când din lacul nostru. Fac palmele căuș și testează calitatea apei.”Sunteți bine”.
A trecut viața, noi am robotit ca niște sclavi prin lumea în se încăierau semenii, întârziau autobuzele, cădeau guvernele, făceam piața.
Ne-am spus mereu nu contează că autobuzele, guvernele, piețele, semenii ne țin despărțiți. Am stat de bunăvoie închiși în același vis. La un moment dat eu mai dau semne de evadare. Eu aș putea mișca niște piese, aș putea face să vină un aubuz, două la timp, aș putea îndupleca niște guverne.
El nu, mă ține acolo veșnic tânără, de conivență cu îngerii cei răi, nu mă lasă nici să mor nici să trăiesc. E o tortură să nu îmbătrânești. Să nu poți îmbătrâni. Să nu fii lăsat să mori. Și să nu se întâmple nimic.
În lumea cea hapsână poate până acum mă sfâșiau semenii, mă făceam bucăți pe parbrizul unui posesor de jeep.
Câmpul acela miraculos, splendoarea lui, momentul în care mă prăbușesc în genunchi copleșită de fericire și rămân pironită sunt aceleași. M-am făcut eu stană de piatră și un înger malefic zburdă prin lume în locul meu. Iar sufletul se învârte ca un titirez pe-acolo neputincios, vrăjit, paralizat, respiră toată acea frumusețe care-i împietrește orice voință.
E un blestemat de îndrăgostit sechestrat într-o dimineață superbă de vară.
2. Prezentul și fericirea.
Există un elixir – nu al nemuririi, dar a ceva mai-prețios-decât-viața. El se află în sucul și sâmburii unui fruct care crește pe malul opus al unui râu învolburat. Oricine gustă acel elixir capătă puterile fericirii. Dar apele sunt periculoase. Dacă e ca vreun curent de apă să te tragă în jos, poți muri sau poți ajunge într-o lume mult mai rea. Pe de altă parte, pe malul pe care te afli viața e ternă, monotonă și cenușie, fructele nu au gust, zilele sunt egale și plictisitoare, se scurg în gol. Riscurile nu pot fi calculate. Dintre temerarii care au încercat să treacă apa nici unul nu s-a întors, fie pentru că a fost înghițit de curent, fie pentru că, odată ajuns dincolo, a și rămas.
Ceea ce ai de pierdut, riscând, e întotdeauna mai mult decât viața. Ceea ce ai de câștigat e întotdeauna ceva mai mult decât viața.
Ce anume te poate face să riști? Mai nimic… rămâi în expectativă, rumegând posibilități de a trece apa în condiții sigure. Până când vezi pe unul dintre maluri, nu contează care, o ființă neînchipuit de frumoasă care alunecă de pe o stâncă și e prinsă în vâltoare, o vezi cum se zbate, îi auzi țipetele. Atunci nu mai eziți, te arunci, nu mai contează ce e în apa aceea și încotro te duce.
3. Viitorul și fericirea.
– Nu pot schimba sentința, am întrebat? Să iau o mamă de bătaie sau să fiu biciuită, nu știu…
– N-ai înțeles, îmi spune gardianul, cu aerul că-ncepe să-și dea seama că sunt grea de cap. Infernul nu e ce crezi tu. Rănile se vindecă, cu durerea și umilința te obișnuiești. Pușcăriile pot fi confundate cu cazărmile și spitalele. Ba, chiar și cu taberele de pionieri. Carcerele nu ar fi atât de greu de suportat, dacă n-ar avea ferestre. Le-am prevăzut cu vedere la mare. Special pentru tine. Alții văd coastele munților, văd văi înflorite, poieni vizitate de cerbi. După cum le poftește inima.
– Nu se poate face muncă silnică, eliberare forțată? am întrebat
– Ba, da, îmi răspunse gardianul, plictisit. Dar îți vor da drumul în deșert.
Adăugă apoi:
– Se vor oferi câțiva să-ți arate marea. Îți vor bate la ușă. Îi vei găsi insuportabil de urâți. Tu ești aici la reeducare. Ce ai de învățat e să pierzi. Mai întâi să îți pierzi puterile. Apoi mințile. Apoi liniștea. Apoi neliniștea.Va veni un moment în care îți vei vrea înapoi durerea. Vei avea nostalgia spaimelor de altădată. Vei tânji după epoca primelor riduri. În celula din stânga e un bărbat atrăgător, exact așa cum îți place ție. Vă veți scrie de mână misive pe care le veți strecura printr-o crăpătură a zidului. Speranța te va tortura. Nu e nevoie de smoală și cazane, e suficient să speri că vei fi a lui, că într-o bună zi se va întâmpla.
În celula din dreapta e o ghionoaie capsomană. Te va soma să încetezi cu el. Îți va face nopțile și ziele un chin. Va cânta melodii lugubre cu o voce cu sunet de tinichea. Va urla, va țipa, va imita toate fiarele pământului.
La un moment dat, schimburile de scrisori vor înceta și ea se va potoli.Vei rămâne singură privind printre zăbrele marea. O vreme. Apoi așteptarea va deveni absurdă. Cu atât mai apăsătoare. Nu te vei împăca prea ușor. Vei continua să trimiți zilnic scrisori fără răspuns.
Noaptea îi vei asculta răsuflarea cu urechea lipită de zid.
Nu e nevoie de furci și de focuri, păpușă. Îți vor lua hârtia și creioanele.
Te vei crescta cu cuțitul și vei scrie cu sânge pe fâșii rupte din rochie.
Dar ghionoaia va adulmeca mirosul rănilor.
Nu e nevoie decât de o priveliște neînchiput de frumoasă.
De răsuflarea bărbatului din vis și de o sală de așteptare, păpușă.
Pedeapsa nu e închisoarea, cum poate ai crezut. E să trebuiască să aștepți un tren care nu vine în singura și cea mai bună dintre vieți.
Citiți și despre Egalitarism
