Totul despre ”Barbie”, așa cum trebuie

BARBIE … <BARBARA … filmul recent – 2023, regia Grete GERWIG (”also known” pentru filmele ,,Fiicele doctorului March”, ,,Buburuza/Mămăruța”)

– despre imaginație, viața reală, alegeri, acceptare, transformare sau despre ce e vorba când ne pare a nu fi vorba sau vorba e alta

Orice film poate fi un prilej, un pretext de discuții.

Pretext https://en.wikipedia.org/wiki/Barbie

Numele de fată Barbara este de origine latină și are semnificația de – străin, necredincios, necivilizat. Numele reproduce cognomenul latinesc Barbara, corespondentul feminin al lui Barbarus. Odată cu apariția creștinismului, barbarus era uneori folosit și cu sensul de necredincios, necreștin, fiind deci sinonim cu paganus, devenit la noi păgân. Foarte răspândit în Europa este cultul sfintei Barbara, considerată una dintre cele patru mari martire fecioare ale creștinismului. Era înzestrată cu o serie de calități, sfânta este considerată, în credințele populare, apărătoare împotriva fulgerelor și chiar patroană a artileriei, protectoare a femeilor, pe care le poate scăpa de boli. https://www.copilul.ro/nume-copii/ciudate/Barbara.html

O altă referință completează aceste date cu următoarele informații: corespondentul feminin al numelui masculin latin – Barbarus, Barbara a fost folosit mai ales în epoca imperială. În limba greacă, ,,barbaros” însemna ,,bâlbâit”, ,,bâlbâială”, așa fiind numiți străinii care vorbeau o limbă neînțeleasă de greci. După apariția creștinismului, ,,barbarus” a fost asociat cu sensul ,,necreștin”, ,,necredincios”. În România, numele Barbara a ajuns pe filieră slavă, sub diverse forme: Varvara, Varvoara, Farvara, Varva, Varvaruca, Varuca. La romani, exista o sărbătoare veche populară denumită ,,Barbura” în timpul căreia mamele obișnuiau să-și ,,îmbarbureze” copiii pentru a-i feri de ,,bubat” (vărsatul de vânt). În religia greco-catolică, dar și în calendarul ortodox, sfânta mucenică Varvara sau Barbara este sărbătorită pe data de 4 decembrie. (cf. CSID.ro)

Roz, blond, lungi, hipnotizanți … Hainele, părul, picioarele și brațele, ochii … O păpușă cumva ireală, inaccesibilă inițial, modelată perfect după un tipar al perfecțiunii extreme care nu folosește la nimic, dar care așteaptă o șlefuire prin utilizare, respectiv prin povestea de viață imaginară sau reală … Albastru deschis pentru păpușile masculine, Kenii de culori diferite ale pielii, ale ochilor, ale părului, ale hainelor și ale diverselor accesorii, toți capabili să impresioneze, dar nu foarte doritori să o facă, lipsiți de miză, lipsiți de acțiuni concrete specifice tiparului masculin: lupta, forța, strategii etc. Sunt doar fantoșe ce copiază parcă acțiunile și mișcările femeilor, direcția acestora, chiar felul de a se comporta și de a se îmbrăca. Socializează în grup, par a fi diferiți, dar sunt inferiori femeilor, pentru că, invers în raport cu povestea biblică, aici prima a fost femeia-păpușă Barbie, apoi – ca să nu fie singură J – a fost creat și bărbatul-păpușă (feminin!!!), deci un fel de răzbunare a discriminării pe baza ordinii apariției (sic! – sic transit gloria hominis/virilis).

Un film despre stereotipiile care ajung să semene și să dezvăluie inutilitatea, redundanța, identificarea și suprapunerea cu ceilalți până la sublima suprimare a unicității.

Imaginarul se transpune în real, păpușa Barbie coboară în lume pentru a o descoperi, pentru a se descoperi, pentru a testa gregarul care, paradoxal, deși determină forme unice, trasează și un parcurs predefinit: oamenii mor, dar ideile lor se transmit și dezvoltă forme reale noi. Păpușa vrea să rămână cu aceleași standarde înalte și constante acțiuni, într-o permanentă reluare imuabilă, părând că poate controla totul, dar învață lecția dură a realității în care totul e schimbare, schimbarea cuprinde toate formele, în care, deși temută, moartea face parte din viață, deci trebuie acceptată fără frică.

Această poveste mi-a reamintit de Pinocchio, păpușa de lemn – însuflețită pentru a fi alături de singuraticul și vârstnicul Geppetto; Pinocchio ilustrează pierderea în lume, rătăcirea, învățarea și învățătura de minte, suflet și trup, apoi reîntoarcerea la matcă, o asumare a vieții cu maturitate. Barbie e păpușa creată pentru e experimenta, pentru a ilustra forța creatoare a omului într-o anume direcție, căutarea unicității, a originalității în modernitate, un fel de joc divin care nu respectă canoanele, dar le încearcă, le provoacă, scopul fiind depășirea fricilor, a limitelor care uneori înseamnă constante și dau confort și siguranță, dar și rutină și stagnare, implicit pierdere de timp, de energie, de perspective. Creatoarea pe nume Ruth Handler (,,mânuitoarea”) e o bătrânică simpatică, care pare, în secvența dinspre final, în ultima conversație cu Barbie, un Dumnezeu feminin blajin ce își reîntâlnește creația după ce au trecut prin viață – una imaginară (perfectă, artificială) și una reală (materială și conflictuală), acceptând că nu o poate controla veșnic, cum nici pe propria fiică nu reușește, oferindu-i posibilitatea de a renunța la statutul de păpușă și de a intra în lumea reală a femeilor care se acceptă, își acceptă transformările și reușesc să se înțeleagă – pe ele însele și pe celelalte – cu luptele, cu fericirile, cu fricile, cu neajunsurile și neputințele lor.

Short movie, long story about it J

Filmul începe cu imaginea fetițelor simple (am înlocuit ,,sărace” ales inițial – amintindu-mi de Wanda, fetița poloneză, orfană de mamă, imigrantă în America, alături de tată și frate, permanent ținta bullyingului pe aspecte de diferențiere materială), bine îmbrăcate și îngrijite (rochițe atent croite, ochelari, fără griji – foame, temeri sau altele), lăsate să se bucure de copilărie, apărate acolo în deșert de șirurile și cazematele puternice de piatră, jucându-se cu păpuși old-style care le seamănă – sunt definite de modelul bebelușilor bucălați, cu capete de porțelan (semn al fragilității și nevoii de atenție ce e de acordat acestui … turn de control al vieții oricărui om, centru senzorial, PC=prim cap al tuturor – pe lângă alte capete luminate, de țară etc. vezi expresii și locuțiuni –, lucrurilor, sentimentelor, faptelor noastre: lăcaș al văzului/ochii, inclusiv ai minții și porți ale sufletului; al mirosului/nasul – al Cleopatrei uneori atu, alteori defect, cel puțin d.p.d.v. vizual pentru deținător sau privitori, dar necesar de antrenat pentru a primi avertizări legate de ceea ce ni se pune sub nas – la propriu sau la figurat – a mirosi de departe, a ști lungul nasului, iar expresii și locuțiuni J; al auzului/urechile – ascuțite, ca semn al rebeliunii și ascuțimii minții și antenelor de emisie-recepție audio, sau rotunjite, semn al recunoașterii populare a originii dacice sau romane la noi, la români, pe baza formei și formei lobului, sugestie a semnului întrebării ca integrală structură inexplicabil de interesantă – ciocan și nicovală, scăriță a minții solicitate să trieze tot ce pâlnia cuprinde – a intra pe o ureche și a ieși pe cealaltă ar fi uneori o mare ușurare, la câte se spun și se aud azi; al tactilului/obrajilor și buzelor, podoabei capilare – cele mai sensibile zone tactile d.p. meu d.v./atingerea prin sărut amical sau senzual, mângâierea pe creștet ce implică mișcarea și utilizarea mâinilor – uneori se zbârlește pielea scalpului și se ridică părul în cap, nu doar pe pielea de găină de pe brațe și corp în general; al gustului/limba cu ale ei papile gustative care, deși sunt antrenate devreme și intens, e musai să colaboreze cu buzele, cu pecetea gurii uneori sparte, pentru că ,,gusturile nu se discută”, indiferent de natura lor – muzicale, gastronomice, vestimentare ș.a.m.d.; al percepției dinamicii sau staticului prin ochi, procesor și raportarea la diverse repere, inclusiv la sine – o lume mare sau mică, activă sau pasivă, în schimbare sau total constantă, chiar înghețată, pe plajă, pe străzi, pe role, în mașină sau în rutina specifică vieții de apartament – somn, baie, îmbrăcare; al sinesteziei, al asocierii simțurilor, senzațiilor și percepțiilor în sincronie). Totul e perfect până când lumea ochilor, lumina și bucuria le sunt umbrite de apariția noii păpuși, ”brand new doll”, un fel de ,,zgârie-nori” (ca germ. Wolkenkratzer, dar eng. Skyscraper, sp. rascasielo – zgârie-cer!!!, semn că noi și nemții vedem norii de pe cer – hmmm…) al lumii copilăriei lor, dar și al lumii tuturor fetelor, femeilor, cu toate rolurile și statusurile asociate implicit și explicit. Cumva lumea poveștilor lor se risipește și parcă întreaga lume sigură adaugă un strat de cenușă, praf și cioburi de capete de păpuși vechi, desuete, ca și cum visul/idealul american de joacă, de viață, de trai a reușit să se infiltreze și în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, determinând și în cele mai mici ființe o dorință de A AVEA, A FI CA, A SE JUCA CU o păpușă Barbie.

Diversitatea de păpuși Barbie (stereotipa – șablonul, tiparul, structura, apoi variantele de roluri – modelul stereotip, șefa, mama, ciudata, de culoare, sportiva, însărcinata etc. și măști asociate – cu casa ei, cu mașina ei, cu cercei, cu rochiile ei diverse etc.) a condus la dezvoltarea unui întreg univers imaginar pentru concernul Mattel, colorat în roz, culoare dulce, asociată copilăriei, tinereții, superficialității, dar și a unei comodități superioare (ce poate ușor prinde conotații negative), un complex industrial gigantic bazat pe cultul perfecțiunii, al bogăției, al lui mi-se-cuvine-totul, pot-avea-totul. Diferențierea e bazată pe detalii, pe vizual, iar constanta secvențială e dată de același nume și același standard de măsuri și calități. În paralel, produs al aceluiași colos industrial Mattel, se dezvoltă lumea de păpuși Ken, adică varianta masculină, destul de neinteresantă – aspect explicabil prin faptul că doar fetele se joacă cu păpușile și acestea e bine să le fie pe plac, iar la vârsta copilăriei nu prea există fantezii despre perfecțiunea celuilalt, mai ales băiat.

Dacă lumea feminină e justificată prin valoarea pozitivă sine-qua-non, a calităților precum: frumusețea, caracterul dinamic, subtilitatea și curajul implicării, în cazul lumii masculine pare să existe o superficialitate a manifestării oricărei calități, o pasivitate și artificialitate ce derivă din încercarea lor de a copia modelul feminin, de a-l cuceri și atât, pentru că în lumea păpușilor, chiar dacă ele ilustrează modele antropomorfe, nu există o miză a cuceririi celuilalt gen, ci doar o coalizare a genurilor, un fel de bătălie a celor mai … și mai… . Filmul pare o peliculă simplă, ușoară, o glazură dulce și lipsită de ,,nutrienți culturali și livrești” până în momentul în care Barbie ajunge în lumea reală, în Los Angeles, căutând să afle cine s-a jucat cu destinul ei de … păpușă și a făcut-o să se gândească la moarte, la aspectele negative, deprimante ale vieții. Descoperă familia în care mama nu a putut să se despartă de păpușa Barbie pe care o cumpărase fiicei în copilăria devenită deja amintire, făcând ceva eforturi, dezvoltând o deprimare accentuată, deși d.p.d.v. material lucrurile s-au îmbunătățit. Fata a atins adolescența și a ales să se despartă de păpușa Barbie care nu mai avea corespondent în lumea reală dură pe care a descoperit-o prin greutăți mult mai dureroase decât cea de o simplă jucărie. Barbie este înfruntată de această adolescentă, i se reproșează caracterul superficial și artificial, este cumva respinsă ca semn al trădării lumii imaginare pusă față în față cu cea reală, concretă. Cele două lumi au fost confruntate, comparate de adolescentă cu ceva timp în urmă, când era încă un copil, în timp ce Barbie, deși păpușă, pare să aibă vârsta tinereții, deci a stat destul sau poate prea mult timp în lumea imaginară, fără a avea cunoștințe despre cea reală, care acum pare să o șocheze. Se ating teme precum relația fiică-mamă/familia disfuncțională (tatăl natural sau vitreg, mai degrabă, e mereu în exercițiul de învățare a limbii spaniole, pentru că mama și fiica par a fi de origine hispanică, deci imigrante cu dificultăți în trecut în lupta de adaptare pe pământul visurilor americane), maturitatea regresiv-depresivă/psihologia vârstelor, a genurilor și a culturilor diverse, lupta pentru drepturile omului, pentru egalitate de șanse, deci subiecte sociale, civice; segregarea culturilor și a lumilor/civilizațiilor etc. Nu e un film ușor, așa cum pare la prima vizionare sau aflare despre el.

Sunt inserate și impregnate diverse imagini care aduc aminte din când în când că există și bărbați, dar unii care par să se prostească la propriu în prezența femeilor ce reușesc să îi vrăjească. Kendom – patriarhatul pe care Ken îl confundă cu o lume a cailor, pentru că așa credea fără să verifice sensul propriu al cuvântului (parafrazez: așa am crezut și când am aflat că nu e despre cai, am început să mă plictisesc, să îmi pierd interesul), ”Ken is me”//”Can is me” = ,,Ken sunt eu//Pot sau A putea sunt eu” – afirmație definire, joc de cuvinte care duce înspre afirmarea lui A PUTEA. ”It”s Kenough” = ,,E destul Ken/Ken e suficient”, semn al existenței sub semnului comodității, neimplicării etc.

Filmul promovează în anumite momente sentințe filosofice de genul ,,Lucrurile nu ne definesc”, ,,te-am creat să nu ai un final – oamenii au un final, dar creează idei, concepte, apoi mor – ideile lor trăiesc” (îi spune creatoarea păpușii), ,,nu vreau să fiu ideea, vreau să fiu om”, ,,nu mai sunt ce-am fost” (se afirmă prin negație schimbarea), ,,mamele rămân în urmă să vadă fetele lor cât de departe au ajuns” (idee tradiționalistă și deloc fairplay pentru vremurile pe care le trăim – în prezent, idealul ar fi să creștem împreună sau să ne dezvoltăm continuu, chiar dacă pe drumuri diferite de la un anumit punct). Imperativul fiicei către mama ei care a provocat sau determinat apariția, sosirea lu Barbie în lumea reală –  ,,Maturizează-te, mamă!” – marchează tocmai schimbarea de mentalitate, probabil specifică acestor generații din prezent: mamele cad în regresie pentru a recupera ceea ce modernitatea arată ca normalitate ceva ce lor le-a lipsit în copilăria de acum trei decenii, iar tinerele maturizate forțat sau rapid în epoca milenială cer mamelor sincronizarea cu timpul prezent, armonizarea, deci adaptarea și renunțarea la decalajul spațial (cel temporal e implicit), uneori devenit defazaj emoțional față de ele care acum au nevoie de ghidaj, de prezență și implicare 100%. Ceea ce spune Ruth Handler este o reamintire a viziunii tradiționaliste, patriarhal-matriarhale. Mama adolescentei își recunoaște slăbiciunea, dar are și revelația propriei puteri de a se revolta, de a cere ceea ce i se cuvine, de a își conștientiza dezvoltarea dincolo de greutăți, lupte sau goana prin viață – în trecut s-a luptat din greu, acum are stabilitate materială, dar cea emoțională e puternic fluctuantă până în momentul revoltei: vocea ei reamintește de lupta mișcării feministe, de renunțarea la standardele rigide, nepotrivite spiritului creator feminin (,,poartă bluza în care să te simți bine”).

Portalul e cumva cuvântul-trendy pentru utopii, distopii și alte ¬topii, Barbie căutând această ieșire-intrare, poartă magică dinspre o lume spre cealaltă, reușind experiența cunoașterii unei alte lumi, ajungând să își pună întrebări esențiale și să își ofere răspunsuri care să o motiveze – ,,Ce vrei? – Nu știu… Nu mai știu unde mi-e locul” – în real sau în imaginar, într-un spațiu familiar care devine plictisitor sau într-o lume care te provoacă la luptă și la căutare-descoperire … Alegerea pantofilor cu toc sau a comodelor sandale nemțești Birkenstock e sugestivă în acest sens. De cele mai multe ori, alegerile sunt condiționate, devin generatoare de consecințe și implică asumare sau … fuga de responsabilitate. Ruth recunoaște botezarea păpușii cu numele fiicei sale, recunoscând că așa cum nu își poate controla fiica, nu poate nici să dicteze/controleze/dirijeze felul în care păpușa va evolua (dublu sens – păpușa ca metaforă a oricărui om, căruia i s-au dat anumite trăsături, talente și fericiri/poveri vs. păpușa ca produs de succes la un moment dat ce poate deveni oricând desuetă, odată ce apar mereu alte și alte modele concurente). De aceea, filmul e interesant, pentru că atinge teme, subiecte, idei, concepții atât de actuale, atât de dure și atât de repetitive de la o generație la alta, încât e motiv de reflecție, de meditație. Pentru a înțelege fenomenul Barbie, citiți despre numărul de modele, cifra de vânzări etc. (vedeți primul link!) Ruth are și un accentuat simț al umorului pentru că îi spune lui Barbie că e obișnuită să se mire oamenii când o întâlnesc – o bătrânică modestă, care glumește zicând că da, nu arată ca Barbie … deși ea a creat-o! Un fel de a ne aduce aminte de cuvintele biblice despre crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu pe care … nimeni nu l-a văzut, dar cu toții încercăm o imaginare a acestei prezențe superioare, supreme. Finalul filmului prezintă alegerea pe care a făcut-o Barbie: încălțămintea comodă: papucii nemțești și vizita la ginecolog, semn al asumării rolului de femeie, nu de păpușă.

Trailerul filmului BARBIE

De văzut și revăzut filmul pentru imaginile de început – deșertul cu fetițele jucându-se cu păpușile cu capete de porțelan și discuția dintre Ruth și Barbie ce pare a fi plasată într-un spațiu de tranzit – un cadru gri, penumbră – sugestie a trecerii dinspre moarte/artificialitate/plastic spre viață/naturalețe/materie organică, poate un univers metafizic, amniotic, styxian …, dar și pentru parodierea crizelor corporatiste, aparente zone bine spre perfect organizate, pentru glumele subtil ironice la adresa bărbaților … fără supărare!

Un film ce poate fi discutat atât d.p.d.v. politic, istoric, comercial, social, cât și d.p.d.v. estetic, ideatic, religios, umanist, în cheie gravă sau umoristică.

P.S. de ascultat și melodia de la sfârșitul filmului: Billie Eilish – ”What I was made for?” … un îndemn suav la căutarea fericirii, a sensului vieții… 

I used to float, now I just fall down/I used to know but I’m not sure now/What I was made for/ What was I made for?//Takin’ a drive, I was an ideal/Looked so alive, turns out I’m not real/Just something you paid for/What was I made for?//’Cause I, I, I don’t know how to feel/
But I wanna try/I don’t know how to feel/But someday, I might/Someday, I might//When did it end?/ All the enjoyment/I’m sad again, don’t tell my boyfriend/It’s not what he’s made for/
What was I made for?//’Cause I, ‘cause I/I don’t know how to feel/But I wanna try/ I don’t know how to feel/But someday I might/Someday I might//Think I forgot how to be happy/Something I’m not, but something I can be/Something I wait for/Something I’m made for/Something I’m made for …

ăst T.-I. C. verbal, mental, sufletesc

27.12.2023

https://bel-esprit.ro/nu-sunt-aici-im-not-here-teodora-ioana-coman/