Poposit la pavilionul Doamnelor de Spirit, am adus cu mine o poveste dintr-un loc îndepărtat. Un loc în două privințe îndepărtat! Odată, în spațiu pentru că scena întâmplărilor se afla peste mări și țări, tocmai în Extremul Orient, și a doua oară, în timp pentru că ele au avut loc cu multă vreme în urmă, mai exact, în timpul dinastiei Sung din China. Asta ar vrea să însemne cam prin veacul 1000 după Christos. La acea vreme, prin părțile noastre, și când spun ˝părțile noastre˝ nu mă limitez nici doar la ținuturile situate în preajma Carpaților nici la cele aflate pe cuprinsul tihnitei Scandinavii, ci la întreaga Europă, la acea vreme, așadar, aici încă domnea barbaria care, chiar dacă istoricii mai noi i-au contestat eticheta de ˝întunecat ev mediu˝, dovedind că i-a fost atribuită pe nedrept, tot se afla într-un stadiu primitiv în comparație cu nivelul de civilizație al împărăției de la răsărit.
Capitala ei, K´ai-feng, era cel mai mare oraș al lumii din acel timp. În cuprinsul imperiului, comerțul se făcea în mare parte cu bani de hârtie, arta și tehnica erau înfloritoare, se tipăreau cărți, iar pe întinsa rețea de drumuri și cursuri de apă canalizate se putea călători fără restricții. Sistemul de învățământ era și el dezvoltat, societatea fiind impregnată de ideile buddhismului. În acea lume, a trăit, între anii 1037-1101, Su Tung-po, personalitatea ce avea să fie considerată de posteritate poetul cel mai de seamă al dinastiei Sung.
Dar renumitul autor nu a scris doar poezii, ci, printre altele, a fost și un celebru pictor și caligraf. Născut în provincie, la vârsta de 18 ani a reușit să treacă exigentul examen de administrator imperial după care s-a stabilit în capitală. În timpul vieții sale, Su Shih, după numele de botez, a apucat să servească sub nu mai puțin de cinci împărați. Cariera sa însă nu a stat tot timpul sub semnul norocului. Căzut în dizgrația elitei conducătoare, tânărul funcționar a fost îndepărtat din centrul puterii fiind nevoit ca, între anii 1071-1079, să-și continue activitatea în diverse posturi din provincie. Dar ghinionul lui nu s-a sfârșit acolo. În anul 1079 a fost condamnat și trimis la ocnă sub acuzația de defăimare a autorității împăratului. A urmat domiciliul obligatoriu, undeva într-o regiune centrală a Chinei, pe malul Fluviului Galben. După o vreme a fost grațiat și i s-a permis să se revină în capitală pentru ca, după câțiva ani, să fie din nou deportat din cauza vederilor sale ˝liberale˝, cum le-am spune noi astăzi. De data aceasta a fost nevoit să se stabilească în cea mai sudică provincie a imperiului, iar ulterior în cel mai îndepărtat colț de țară, pe insula Hainan din Marea Chinei de Sud. După alți câțiva ani petrecuți în chin și mizerie, acest adevărat Ovidiu al Extremului Orient, tânărul care se bucurase cândva de toate privilegiile și deliciile vieții de la curtea imperială, a fost din nou reabilitat. În timpul călătoriei de înapoiere însă, celebrul poet s-a îmbolnăvit și, la capătul a câtorva săptămâni de suferință, a murit într-un sfârșit de iulie al anului 1101.
Perioada petrecută în provincia situată în centrul Chinei a constituit o cotitură în existența lui Su Shih. Silit de împrejurări, a început să ducă o viața ascetică, prețuind lucrurile simple din jurul său, s-a apucat să cultive pământul iar în creația poetică s-a lăsat tot mai mult inspirat de taoism și buddhismul zen.
Bucata de pământ care i-a fost atribuită se afla pe panta unui deal pe care el a numit-o Tung-pó 
Luna palidă se-afundă în nori,
goarnele zorilor sună.
O briză scobește solzi verzi pe fața apei.
Toată viața mi-o voi petrece pe râuri și lacuri?
Număr doar pentru mine:
zece drumuri pe Fluviul Galben.
Bo Ranman, traducătorul din engleză în suedeză a poemelor chinezești, notează că ritmul inițial, rimele și aliterațiile prezente în varianta originară s-au pierdut inevitabil prin cele două traduceri (trei, socotind-o și pe a mea). Ceea ce se păstrează însă sunt imaginile și simbolurile folosite. Ca exemplu ilustrativ, redau aici poemul ce poartă titlul ˝Prin ceață doar se-aud sunetele de clopot˝.
Prin ceață doar se-aud sunetele de clopot,
templul învăluit în pâclă nu se vede.
Pustnicul de-acolo nicicând nu se-oprește din mers,
roua ierbii e suptă de sandalele de paie –
luna de pe vârful muntelui e singura lumină,
atunci când vine și pleacă.
Imaginea în sine este frumoasă, dar luna, în acest conext, nu este doar un element de recuzită romantică, ci constituie și un simbol pentru procesul de iluminare din concepția buddhistă, ceea ce conferă o dimensiune suplimentară poemului.
Aceasta a fost povestea mea despre un poet care, deși a trăit cu sute de ani înaintea noastră, a cunoscut și el succesul și dezamăgirea, iubirea și despărțirea de ființele iubite, împlinirea și deziluzia, la fel ca fiecare dintre noi, cultivându-și grădina, încălzindu-se la același soare, lăsându-se inspirat de același astru al nopții întru desăvârșirea creației artistice, asemenea tuturor celor ce poposesc la pavilionul Doamnelor de Spirit.
Cu plecăciune, Daniel Onaca
de pe meleagurile acum pudrate cu zăpadă ale Skaniei
Citiți și Replieri
