<p><strong>America</strong> a constituit la începutul secolului al XX-lea un miraj pentru europeanul de rând, iar locuitorii din fostele provincii ale Imperiului Austro-Ungar se înscriau în acest curent de opinie. Acest lucru se datora faptului că se născuseră, crescuseră, se formaseră ca oameni şi trăiau într-un imperiu cosmopolit, unde, obligaţi de împrejurări, au învăţat limbile <em>stăpânirii</em> (germană şi maghiară). Unii au urmat şcoli în aceste limbi sau serviseră în armata imperială, nu erau deci nişte simpli ţărani ignoranţi, ci oameni care au căutat şi prin această cale să îşi îmbunătăţească condiţiile de viaţă din patria natală, fiind chiar dispuşi să înceapă o cu totul altă viaţă în <em>Lumea nouă</em>.</p>
<p>Cauzele care i-au determinat pe ardeleni să ia drumul Americii au fost în primul rând cele de natură economică, scrisorile primilor plecaţi către familia şi rudele din ţară, reclamele societăţilor de navigaţie, dorinţa de a scăpa de armata imperială.</p>
<p>Despărţirea de familii în vederea emigrării era sfâşietoare. Într-o relatare din presa vremii e descrisă cu amănunte plecarea unui sătean din Ardealul natal, unul din zecile de mii de bărbaţi în floarea vârstei care luau drumul pribegiei. Cu această ocazie era petrecut de întreg satul într-un infinit de trist ritual asemănător celui de înmormântare: &#8230; <em>un mort viu, care nu se duce să se îngroape, ci se duce să se înstrăineze în cea mai depărtată străinătate</em>. Bietul om nu se îndura să plece, fiind aşteptat de familie, rude şi&#8230; un sat întreg, îşi petrecea cele de pe urmă ore dinaintea plecării în cârciuma satului, luându-şi rămas bun de la prieteni. În vederea plecării se îmbrăcase în straie nemţeşti, apoi sărută pământul din grădina casei, îşi ia rămas bun de la vitele din grajd, bea apă din fântână, sărută icoanele, se închină şi se urcă în căruţa care îl aşteaptă în faţa casei împreună cu soţia, copiii şi mama. Într-o altă căruţă se urcă fraţii, surorile, rude, prieteni, iar în urma căruţelor un convoi mare de oameni – o întreagă procesiune.</p>
<div id="attachment_17407" style="width: 563px" class="wp-caption aligncenter"><a href="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2020/01/immigrant.jpg"><img aria-describedby="caption-attachment-17407" class="wp-image-17407 " title="emigrant din Transilvania cca. 1900" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2020/01/immigrant.jpg" alt="emigrant din Transilvania cca. 1900" width="553" height="563" /></a><p id="caption-attachment-17407" class="wp-caption-text">emigrant din Transilvania cca. 1900</p></div>
<p>Obţinerea paşapoartelor era o chestiune dificilă, ele se obţineau fie din birourile <em>solgăbirăilor</em> sau prim pretorilor care erau nişte funcţionari administrativi ce aveau birouri în oraşele mai mari ale Imperiului, sau din cancelariile prefecţilor (<em>vicispani</em>). Majoritatea plecau fără paşaport, în primul rând fiindcă autorităţile americane nu le solicitau acest act la sosire, iar biletul de vapor le ţinea loc în acest caz şi de paşaport. Emigrarea în acest mod era clandestină, cei care încercau să traverseze graniţele Imperiului se expuneau riscului de a fi prinşi de autorităţi şi arestaţi sau pedepsiţi cu amendă.</p>
<p>Majoritatea emigranţilor se îmbarcau din porturile nord-germane <strong>Hamburg</strong> sau <strong>Bremen</strong> de la Marea Nordului, deoarece în acest fel îşi scurtau călătoria pe mare. Pe de altă parte, autorităţile de la Viena duceau în primii ani ai secolului XX o politică de descurajare a emigrărilor, restricţionând acordarea de paşapoarte doar dacă plecarea se făcea prin portul <strong>Fiume</strong>, aflat pe teritoriul actualei Croaţii, pe atunci parte componentă a Imperiului Austro-Ungar. Unii nu aveau posibilităÈi să îÈi plătească nici biletul de tren până în oraÈul-port de unde se îmbarcau, circulau clandestin, la noroc. AlÈii îÈi vindeau toate bunurile pentru a-Èi putea procura biletul de călătorie sau împrumutau bani de la bancă: <em>Bani din bancă împrumutai/ la câÈtig, apoi plecai</em>. Iar alÈii au lucrat în porturi sau chiar pe vapor pentru a strânge banii necesari călătoriei.</p>
<p>În porturi trebuiau găzduiÈi, hrăniÈi Èi se prelucrau dosarele a câte 4000 de persoane simultan, ei provenind din toată Europa de sud-est, Italia, Rusia, Turcia, Grecia, Èările arabe. Întâi trebuiau identificaÈi aceia care urmau să fie respinÈi la examinarea medicală Èi trimiÈi înapoi pe cheltuiala companiei navale.</p>
<p>Apoi, odată selectaÈi Èi cu biletul de vapor primit, aÈteptau să se îmbarce. Majoritatea călătoreau la clasa a III-a, un vapor având o capacitate Èi de peste 3000 de pasageri Èi nu pleca din port până nu era plin. Pe vapor primeau hrană puÈină. Erau înÈtiinÈaÈi că sosise ora mesei prin semnalul sonor al unui clopot. Cabinele erau întunecoase, neaerisite. La clasa a II-a condiÈiile erau ceva mai bune, diferenÈa de preÈ nu era prea mare, iar examinarea medicală mai puÈin exigentă.</p>
<!-- WP QUADS Content Ad Plugin v. 2.0.92 -->
<div class="quads-location quads-ad1" id="quads-ad1" style="float:none;margin:0px 0 0px 0;text-align:center;">

</div>

<p><a href="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2020/01/steamship3.jpg"><img class="aligncenter wp-image-17403 " src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2020/01/steamship3.jpg" alt="" width="566" height="575" /></a></p>
<p>Toată această odisee se întindea pe parcursul mai multor săptămâni, începând cu plecarea din satul natal cu o căruţă sau pe jos până în localitatea cea mai apropiată unde exista gară, apoi călătoria cu trenul până la graniţa Imperiului Austro-Ungar (punctul de frontieră era localitatea Katowice, aflată actualmente în sudul Poloniei, provincia Silezia, atunci tot în componenţa Imperiului Austro-Ungar). Acolo li se vizau paşapoartele, călătorind mai departe până în oraşul-port de unde se îmbarcau: <em>Din Bremen bilet luând/ Ne-am dus toţi în tren pe rând/ Trenul dacă s-a-ncărcat/ Cu noi repede-a plecat/ Şi mergând vreo patru ore/ Am ajuns la apă mare,</em> sau <em>Peste Dunăre-am trecut/ Şi Austria-am văzut/ Din Viena am plecat/ Drum spre Hamburg am luat</em>.</p>
<p>Apoi călătoreau aproximativ două săptămâni pe mare şi ocean până la sosirea în <b>portul New York</b>. <em>Cine n-a fost pe vapor/ Acela nu ştie de dor/ Cine n-a trecut marea/ Nu ştie ce-i boala grea.</em></p>
<p>Adeseori întâmpinau şi furtuni pe mare, care puteau fi cumplite: <em>Apoi s-a stârnit deodată/ O furtună-nfricoşată/ Cu ploaie şi vânt turbat/ Cerul s-a întunecat/ Valurile pe vapor/ Se izbeau îngrozitor&#8230;Noi de frică îngheţaţi/ Ne rugăm înfricoşaţi</em>. Vaporul britanic Carpathia (cel care a fost chemat în ajutor când s-a întâmplat tragedia Titanicului) făcea lunar cursa Europa-America cu plecare din portul Fiume la Marea Adriatică, iar călătoria costa 180 de coroane: <em>Te-am lăsat iubită ţară/ Şi-am plecat din tine afară/ Pe Marea Adriatica/ În drum spre America/ Şi pe tren eu m-am suit/ Pân-la Fiume am plătit.</em> Într-o singură săptămână din luna noiembrie 1912 plecaseră cu <strong>Carpathia</strong> nu mai puţin de 1200 emigranţi din Ungaria.</p>
<p>Principala poartă de acces către Statele Unite în perioada 1892 – 1954 era<strong> Insula Ellis</strong>, din portul New York, dominată de faimoasa <strong>Statuie a Libertăţii</strong> pe care era scris: <em>Trimiteţi-i pe cei fără adăpost şi prinşi în vârtejul vieţii grele la mine. Îmi ridic făclia lângă poarta de aur</em>.</p>
<p>Pe insulă primeau hrană, aveau acces la băi, apoi erau conduşi la un vaporaş care-i debarca în New York în cca. 20 de minute. De acolo erau conduşi către gară de unde luau trenul spre oraşele<strong> Youngstown</strong> sau <strong>Cleveland</strong> (în statul Ohio), <strong>Detroit</strong> (Michigan), <strong>Chicago</strong> (Illinois) unde erau aşteptaţi de confraţii lor din ţară. Acest ultim drum până la destinaţia finală putea să dureze până la 18 ore. Dacă încercăm să socotim timpul scurs de la plecarea din satul natal până la <em>ultima staţie,</em> acesta însumează aproximativ o lună de zile.</p>
<p><a href="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2020/01/Ellis-Island.jpg"><img class="wp-image-17401 aligncenter" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2020/01/Ellis-Island.jpg" alt="" width="538" height="547" /></a></p>
<p>O statistică a românilor trăitori în America până la 1913 s-a efectuat cu ajutorul <strong>Serviciului de Emigrare American</strong> (biroul central din <strong>Washington</strong>, ale cărui rapoarte se bazau pe registrele vapoarelor care debarcau emigranţi în porturile Statelor Unite). Exodul acesta este foarte plastic exprimat de folclor: <em>Frunzuliţă trei spanace/ S-au pornit ai noştri-ncoace/ Şi vin neică ca potopul/ De se miră New York-ul.</em></p>
<p>Majoritatea acestor emigranţi plecaseră cu gândul reîntoarcerii în ţară. Însă doar aproximativ o treime dintre ei s-au întors, ceilalţi s-au împământenit şi au format viitoarea comunitate românească din Statele Unite ale Americii, integrându-se bine în construcţia unei ţări ce se afla atunci în plin avânt industrial. Românii, ca şi ceilalţi emigranţi, au contribuit din plin la construirea şoselelor, podurilor, căilor ferate, zgârie-norilor, au muncit în mine, topitorii şi oţelării, devenind în timp parte din poporul american.</p>
<p>CitiÈi Èi <strong><a href="https://bel-esprit.ro/secretul-fericirii-este-sa-te-iubesti-pe-tine-insuti-demi-moore/" target="_blank" rel="noopener noreferrer">„Secretul fericirii este să te iubeÈti pe tine însuÈi&#8230;”</a></strong>
<div class="saboxplugin-wrap" itemtype="http://schema.org/Person" itemscope itemprop="author"><div class="saboxplugin-tab"><div class="saboxplugin-gravatar"><img alt='Bianca R. Karda' src='https://secure.gravatar.com/avatar/c7bf628fb41a2dcc141e1755b1cc9a4b18da4f756778157e654df4e2f01739fe?s=100&#038;d=mm&#038;r=g' srcset='https://secure.gravatar.com/avatar/c7bf628fb41a2dcc141e1755b1cc9a4b18da4f756778157e654df4e2f01739fe?s=200&#038;d=mm&#038;r=g 2x' class='avatar avatar-100 photo' height='100' width='100' itemprop="image"/></div><div class="saboxplugin-authorname"><a href="https://bel-esprit.ro/author/bianca-rodica-karda/" class="vcard author" rel="author"><span class="fn">Bianca R. Karda</span></a></div><div class="saboxplugin-desc"><div itemprop="description"></div></div><div class="clearfix"></div><div class="saboxplugin-socials "><a title="User email" target="_self" href="mailto:&#098;&#114;&#107;&#064;&#121;aho&#111;&#046;&#099;&#111;&#109;" rel="nofollow noopener" class="saboxplugin-icon-grey"><svg aria-hidden="true" class="sab-user_email" role="img" xmlns="http://www.w3.org/2000/svg" viewBox="0 0 512 512"><path fill="currentColor" d="M502.3 190.8c3.9-3.1 9.7-.2 9.7 4.7V400c0 26.5-21.5 48-48 48H48c-26.5 0-48-21.5-48-48V195.6c0-5 5.7-7.8 9.7-4.7 22.4 17.4 52.1 39.5 154.1 113.6 21.1 15.4 56.7 47.8 92.2 47.6 35.7.3 72-32.8 92.3-47.6 102-74.1 131.6-96.3 154-113.7zM256 320c23.2.4 56.6-29.2 73.4-41.4 132.7-96.3 142.8-104.7 173.4-128.7 5.8-4.5 9.2-11.5 9.2-18.9v-19c0-26.5-21.5-48-48-48H48C21.5 64 0 85.5 0 112v19c0 7.4 3.4 14.3 9.2 18.9 30.6 23.9 40.7 32.4 173.4 128.7 16.8 12.2 50.2 41.8 73.4 41.4z"></path></svg></span></a></div></div></div>
To dream the American Dream … sau cum au ajuns primii români în America
